Al-Harith Al-Muḥāsibī: Șeicul șeicilor din Baghdad

Al-Harith Ibn Asad Al-ʿAnazī Al-Muḥāsibī (781-857) s-a născut la Basra și și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Baghdad, unde a și închis ochii.

Mare teoretician al examenului de conștiință (al-muhasaba) – de unde îi vine și numele sub care a rămas cunoscut -Muḥāsibī este unul dintre principalii reprezentanți ai celebrei școli sufite din Baghdad. Învățăturile sale s-au răspândit prin discipolii săi direcți, ca:

  • Abul-Qassim al-Junaid, “Shaikh al-tai’fa” (conducătorul tribului sufiților)
  • Ahmed Ibn Asim al-Antaki, supranumit “spionul inimilor” (Jassus al-Qulub)
  • Talib al-Makki, discipol (ca și Junaid) al lui Sari al-Saqati, ce în volumul său “Qut al-Qulub” (Hrana Inimilor) a fost profund marcat de scrierile lui Muḥāsibī, în special de “Ry’aya” (Respectarea drepturilor lui Dumnezeu) și “Masa’il fi a’mal al-qulub” (Despre operele inimii).

De asemenea, discipoli mai îndepărtați au crescut influența operei sale, precum celebrul imam Abu Hamid al-Ghazali. Acesta a fost marcat de ideile lui Muḥāsibī fie direct, fie indirect, prin “Qut al-qulub” al lui Abu Talib al-Makki.

Această școală sufită, a cărui reprezentant de frunte a fost Muḥāsibī, a avut o influență decisivă în sânul mișcării sufite de început. Căci această școală a contribuit în mare măsură la procesul de formare al culturii musulmane, atașându-se în mod scrupulos preceptelor islamice, valorilor stabilite deja de sunna Profetului s.l.a.w.s., și tradițiilor vechilor devoți (Assalaf assalih). Grație moderației acestei școli, sufismul a fost acceptat de majoritatea oamenilor și de curentele sunnite, în special Ash’arismul.

Această osmoză între cele doua școli – a lui Muḥāsibī și a lui Abu-l-Hassan al-Ash’ari – se va traduce în gândirea imamului Abu Hamid al-Ghazali, care va constitui firul de legătură între cele doua curente sunnite. Lucrarea sa majoră “Ihya'” (Revivificarea Științelor Religioase), prin sinteza pe care o realizează în interiorul islamului sunnit a sufismului și a altor tendințe sunnite, este cea mai bună dovadă în acest sens.

Mai mult decât atât, Muḥāsibī, prin originalitatea operei sale, temele abordate – precum analizele subtile ale comportamentului religios și a acțiunii interioare a inimii, a contribuit decisiv la dezvoltarea sufismului sunnit și l-a oprit să ajungă la excese. Metoda folosită de Muḥāsibī, complet nouă în epocă, a fost recurgerea la date autobiografice. Prin acestea, ne informează asupra anumitor aspecte fundamentale ale propriei vieți, permițându-ne să-i cuprindem mai bine scrierile și personalitatea. Prin această abordare inedită, Muḥāsibī a pavat drumul autorilor posteriori lui, precum al-Ghazali (“al-munqid min al-dalal” – Eroare și Eliberare), Ibn Hazm (“Tawq al-hamama” – Colierul Porumbiței) sau Ibn Khaldun (“al Rihla sharqan wa gharban” – Călătorie în Orient și Occident).

Ca și alți principali fondatori ai școlii sufite sunnite din Baghdad, Muḥāsibī are ca izvor al doctrinei sale spirituale Legea religioasă (al-Shari’a). Deduce realitățile legii religioase din sensul direct, aparent, al Cărtii Sacre și din semnificațiile sale inteligibile, apoi își adaptează comportamentul spiritual exigențelor acestei Legi în planul credinței, al comportamentului și al eticii. Căci Legea religioasă le cuprinde pe toate acestea. Acest fapt nu a scăpat principalilor biografi ai sufismului precum al-Qushayri care  (în “Risala” sa) l-a considerat pe Muḥāsibī unul dintre reprezentanții principali ai sufismului autentic. Iar Hujwiri, în a sa “Kashf al Mahjub” (Summa Spirituală), spune despre Muḥāsibī: “Era un savant al științelor religioase și autoritatea sa era recunoscută de toți teologii vremii sale. În fiecare ramură a cunoașterii era un om de sentimente alese și spirit nobil. Era șeicul șeicilor din Baghdadul epocii sale.”

Pentru Imamul al-Ghazali, Muḥāsibī este “pionierul în materie de cercetare și analiză a defectelor ego-ului (nafs) și a flagelurilor care afectează lucrările [spirituale]”. În sfârșit, al-Sulami citează această definiție concisă a eticii lui Muḥāsibī, cu care dorim să încheiem prezentarea de față:

“Ascultarea (de Dumnezeu) își are originea în scrupul (wara’). Frica reverențială (taqwa) pleacă din examenul de conștiință (al-muhasaba an-nafs). Iar examenul de conștiință pleacă din frică și speranță (al-khawf wa-l-raja’), care la rândul lor originează în promisiune și amenințare [divine] (al wa’d wa-l-wa’id).”

Acum că am făcut cunoștință, în următoarele articole ne propunem (cu ajutorul lui Dumnezeu) să vă prezentăm pe scurt câteva idei și principii din două scrieri importante ale lui Muḥāsibī: “Muhasabatu an-nafs” (Regulile de conveniență ale egoului) și “Mu’atabat an-nafs” (Îndemnurile egoului).

1 thought on “Al-Harith Al-Muḥāsibī: Șeicul șeicilor din Baghdad

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: