Aspiratia la Rugaciune

“Ce rugă ar fi aceea în care, fiind în preajma Ta
În moscheie, inima mi-ar rămâne în bazar?
Adevărata rugă ne aseamănă îngerilor.
Dar eu sunt încă prada animalelor şi a demonilor.
Mi-e ruşine de rugăciunea mea ipocrită
Şi nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre tine.”
(Djalal ud Din Rûmi)

După frumosul testament spiritual al lui Sidi Hajj al-Abbas, iată-ne din nou meditând în cadrul unei întâlniri a Tarîqa al-Qâdiriyya al-Buchîchiyya. Tema abordată azi este cea a rugăciunii. Aspiraţia discipolului sufi la rugăciune nu se reduce doar la îndeplinirea unei obligaţii. Este vorba de realizarea sensurilor acestei prescripţii, împlinirea singurei rugăciuni adevărate, cea a proximităţii [1]. Pentru un sufi, toate celelalte acte de devoţiune (dhikr, postul, rugăciunile suplimentare) nu au decât un singur ţel: pregătirea trăirii adevăratei rugăciuni…

După moartea sfântului sufi al-Junayd (anul 910 al erei creştine), supranumit “sultanul adunărilor spirituale”, unul dintre discipolii săi, Ja’far Khuldî, îl văzu în vis şi-l întrebă ce a făcut Dumnezeu cu el. Junayd îi răspunse: “Toate aluziile esoterice au fost date deoparte, toate discursurile teoretice au dispărut, toate cunoştinţele dobândite s-au stins, tot formalismul s-a dus. Singurul lucru care m-a ajutat a fost cele câteva ra’ka făcute în zorii zilei.”

Se pare că aceste cuvinte înseamnă că sensul este în acceptare (al-qabul). Acest lucru ne arată că pentru cele două acte rituale (rak’ât) pe care le îndeplinea, el se pregătea din tot sufletul său: cu toate acţiunile, eforturile sale de pietate, postul continuu, invocaţiile al căror scop era purificarea inimii. Toate acestea în scopul pregătirii pentru împlinirea unei rugăciuni în care să fie cel mai aproape de Domnul său. Să punem în perspectivă aceste cuvinte alături de minunatul hadith qudsî (vă reamintesc că hadith-urile qudsî, alături de hadith-urile şarîf, sunt acelea în care Dumnezeu Însuşi vorbeşte prin gura Profetului slaws): “Servitorul meu nu se apropie de mine prin ceva mai agreabil (ochilor Mei) decât îndeplinirea a ceea ce am prescris…” (relatat de Bukhârî). Cu alte cuvinte, nu există nimic mai bun pentru credinciosul care doreşte să se apropie de Mine ca ceea ce Eu i-am prescris. Aceste prescripţii sunt cunoscute: rugăciunea (as-salat), zakat, postul, pelerinajul (pentru cel care poate) şi mărturisirea de credinţă.

Am vorbit de toate acestea pentru că am vrut să mă opresc asupra chestiunii rugăciunii. Rugăciunea practicată de ansamblul credincioşilor este o obligaţie. Dar rugăciunea pentru care se pregătesc discipolii unui maestru viu cu rugăciunile lor constante are ceva în plus: ea vizează proximitatea. Datorită acestui lucru, este de datoria celor care-l invocă în mod constant pe Dumnezeu neîncetat este să-şi protejeze rugăciunea (altfel spus momentele acordate), şi să considere că toate invocaţiile lor nu constituie decât un ansamblu de practici preparatorii pentru rugăciunea veritabilă la care aspiră. Să înţelegem bine că nu este vorba de pregătirea practicării a ceea ce este o obligaţie. Nu! căci nimic nu este mai bun ca această obligaţie, ci de transformarea acestei rugăciuni obligatorii într-o rugăciune veritabilă, una a proximităţii.

Printre pericolele care-i pândesc pe cei care-l invocă pe Dumnezeu, este ca ei să acorde o importanţă primordială dhikr-ului, neglijând de exemplu rugăciunea la timpul ei. Acest lucru nu poate fi acceptat şi este în contradicţie totală cu ceea ce presupune practica spirituală sufită.

Rugăciunea este fundamentul actelor de devoţiune, chiar în forma sa aparentă (ritual, mişcare a corpului, ore fixe, etc.). Este indispensabil ca discipolul să-şi facă în bună ordine rugăciunea. Acest lucru înseamnă înainte de toate să se roage la timpul stabilit, iar în al doilea rând să vegheze asupra convenienţelor (adab) acestei rugăciuni. Printre regulile acestei convenienţe, trebuie citat faptul de a nu fi enervat atunci când se roagă, de a nu fi grăbit, etc. Şi apoi există o rugăciune în care credinciosul intră fără calcul, chiar din care nu doreşte să mai iasă vreodată… Este important ca intrarea în rugăciune să se facă cu emoţie… Se povesteşte că ginerele şi companionul Profetului (rugăciunea şi pacea lui Dumnezeu fie asupra lui), Ali Ibn Talib (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el), mort în 661 după Hristos, era cuprins de o emoţie puternică de fiecare dată când îşi făcea abluţiunile preparatorii premergătoare rugăciunii.

În fiecare zi credinciosul are cinci ocazii să se pregătească pentru concentrare, pentru ceea ce omul modern numeşte “relaxare” şi este gata să plătească cu orice preţ. Nu este întru totul acesta scopul, dar corectitudinea rugăciunii cere ca, în măsura în care orantul [2] se află în faţa Domnului său, el trebuie să fie cel mai liniştit şi cel mai concentrat cu putinţă… Seninătatea, pacea supremă (sakîna) este indispensabilă în rugăciune… De cinci ori pe zi credinciosul se antrenează pentru realizarea preţioasei sakîna… şi în acelaşi timp se orientează către Atotputernicul cu toate simţurile sale (organele externe) şi-şi expulzează din spirit toate preocupările lumeşti… până ce în cele din urmă se realizează acest scop.

Dacă cei şi cele care-l invocă pe Dumnezeu îşi măresc eforturile regulate pentru a obţine această sakîna, vor constata fără îndoială că rugăciunea lor se ameliorează de la o zi la alta. De ce? Pentru că rugăciunea lor adună de acum elementele împrăştiate ale spiritului lor.

În discuţiile precendente, am spus de mai multe ori că scopul dhikr-ului este de a realiza unitatea (tawhîd) şi că rugăciunea este comoara ascunsă (bu’ratu) a tawhid. Din această cauză Profetul slaws a spus că “rugăciunea este lumina ochilor mei”. În arabă, ochiul unui lucru este locul în care se situează lucrul respectiv. Iar lumina ochiului, e încă şi mai frumos, este bijuteria bijuteriei, este poarta deschisă în spre Dumnezeu pentru ca, în faţa Lui, să se găsească servitorii Săi…

Cel ce invocă trebuie deci să înţeleagă bine că dhikr-ul său îl pregăteşte pentru ziua în care se va afla în faţa Domnului său, îl pregăteşte în scopul rugăciunii: contactul (asila)…

Se spune despre Abbas al-Mursî (maestru al Şahiliyya, sheikh al celebrului autor al lucrării Hikam, Ibn Ata Allah, dar şi al lui Bussiri, autor al faimoasei Burda) că era prompt în rugăciune. Dar să băgăm de seamă! Să nu spunem despre noi, ceilalţi: “dacă acest gnostic [3] făcea cutare lucru, atunci şi eu pot s-o fac”. De ce? Pentru că aceşti oameni (sfinţii) atunci când se scufundă în Dumnezeu, trăiesc sensul rugăciunii într-un mod permanent. Ca şi cum s-ar ruga în mod permanent, fără întrerupere… Să încercăm să vedem mai clar!

Noi ceilalţi, gloata credincioşilor, cum trăim rugăciunea? Ei bine, suntem absorbiţi de treburile lumeşti până ce vine momentul rugăciunii. Încercăm atunci, de bine de rău, să ne orientăm spre sens, să “adunăm” elementele risipite ale spiritului nostru [4]. În general nu izbutim deloc sau foarte greu, într-atât ne este spiritul agitat de multiplele griji ale lumii, risipit între multe preocupări… Nu acesta este cazul celor care-L invocă pe Dumnezeu în mod constant, gnosticii, sfinţii lui Dumnezeu. Ei sunt atât de cuprinşi de starea de servitute încât nu sunt distraşi de nimic. Luminile dhikr-ului le-au iluminat toate simţurile, aşa încât sunt într-o rugăciune permanentă.

Discipolul să nu se sumeţească spunându-şi: “Îl invoc pe Dumnezeu, până când voi realiza sensul rugăciunii.” Dacă acest lucru trebuie să se întâmple, ţine de el şi Domnul său. Nu trebuie sacrificate aspectele aparente ale rugăciunii (ritul, practicarea ei la timp, etc) precipitând-o, de exemplu.

În ceea ce-i priveşte pe gnostici, aceasta este starea lor (hâl)… Să nu ne înşelăm deci şi să ţinem cont de faptul că, ajutat de dhikr, discipolul se pregăteşte de adevărata rugăciune, dar, că încă de acum, el trebuie să acorde rugăciunii toată importanţa pe care o cere. Cel care-L invocă pe Dumnezeu trebuie, înainte celorlalţi, să respecte toate regulile de corectitudine ale rugăciunii, aşa cum sunt ele descrise de Profet slaws, în cărţile de fiqh… Şi în general regulile corectitudinii exterioare rugăciunii pregătesc regulile corectitudinii interioare.

Să ne ajute Dumnezeu să ameliorăm în noi respectarea acestor reguli, până când se realizează în noi sensul grandios al rugăciunii!

Notele traducătorului:

[1] Am tradus termenul arab as-salat prin “rugăciune”, deşi sensul este acela de “rugăciune rituală”. Invocaţia Numelui lui Dumnezeu a fost cel mai adesea păstrată cu termenul arab dhikr. Prin “rugăciunea proximităţii” se are în vedere rugăciunea care a depăşit aspectul pur formal, dimensiunea interioară dominând. Proximitatea este o trăsătură prezentă atât în as-salat cât şi în dhikr.

[2] Forţând poate puţin limitele unei traduceri, am adaptat termenul francez “orant” în locul substantivului românesc “rugător”, corect din punct de vedere lexical dar inuzitat. Orantul ar rezona pe undeva cu “oraţia” folklorică, al cărei semnificaţie tradiţională nu trebuie să ne scape.

[3] Cititorul român nu trebuie să facă vreo apropiere între titulatura sufită “gnostic” şi gnosticismul creştin. Gnosticul islamic este cel ce posedă Gnoza, deci Cunoaşterea lui Dumnezeu, în vreme ce gnosticul antichităţii creştine era cel mai adesea un eretic ce visa absurd să caute adevărul în afara Bisericii.

[4] Aici nu trebuie să se creadă că folosim cuvântul “spirit” cu sensul cuvântului arab “ar-ruh”. Desigur, scânteia divină nu poate fi risipită, nici nu este alcătuită din elemente. Ce se poate împrăştia în om este până la urmă mentalul…

autor: Ahmed Rachik, Maroc

2 thoughts on “Aspiratia la Rugaciune

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: