Ibrahim Titus Burckhardt despre “La ilaha ill’Allah”

Dintre numeroasele comentarii și interpretări ale marturisirii de credință islamice (shahadah) – stâlp atât al Islamului cât și al sufismului – cea făcută de Titus Burckhardt în volumul “Introduction aux doctrines ésotériques de l’Islam” strălucește prin claritate, simplitate și esențialitate.

Adaptăm aici un scurt fragment, în traducerea românească a domnului Teodoru Gheondea (Titus Burckhardt – “Islamul. Introducere în doctrinele esoterice”, Herald, 2004).

Formula fundamentală a Islamului, “mărturisirea” (shahadah) că “nu există divinitate dacă aceasta nu este Divinitatea” (la ilaha ill’Allah), este cea care “definește”, dacă putem spune astfel, Unitatea divină. Această formulă trebuie tradusă așa cum noi indicăm și nu cum se procedează de obicei, prin: “nu există dumnezeu în afară de Allah”, căci trebuie păstrată aparența de pleonasm sau de paradox: prima sa parte – numită “dezgolirea” (as-salb) sau “negarea” (an-nayf) – neagă în mod general aceeași noțiune de divinitate (ilah) pe care cea de-a doua sa parte – “afirmarea” (al-ithbat) – o afirmă prin izolare. Altfel spus, formula întreagă postulează o idee – cea de divinitate – pe care o neagă în același timp ca gen; este exact contrariul unei “definiții“, căci a defini un lucru înseamnă nu numai a-i determina “diferența specifică” ci, în același timp, a-l aduce la “genul proxim”, deci la concepții generale; ori, așa cum indică shahadah, Divinitatea se “definește” în mod precis prin faptul că realitatea Sa scapă oricărei categorii. Acest paradox este analog aceluia pe care îl implică formulele taoiste (cu care începe Tao te King): “Calea ce poate fi parcursă nu e adevărata Cale” și “Numele ce poate fi numit nu este adevăratul Nume”; în acest caz, ca și în cel al “mărturisirii” islamice, o idee este oferită gândirii în mod provizoriu, apoi sustrasă tuturor categoriilor acesteia.

Formula “la ilaha ill”Allah” (nu există divinitate dacă aceasta nu este Divinitatea) conține, simultan, două sensuri aparent opuse: pe de-o parte, ea distinge între altul-decât-Dumnezeu și Dumnezeu însuși, iar pe de altă parte ea readuce primul termen la cel de-al doilea. Așadar, ea exprimă atât distincția cea mai importantă (fundamentală) cât și identitatea esențială, rezumând astfel toată metafizica.

Conform acestei “mărturisiri”, Dumnezeu este distinct de orice, de tot, și nimic nu se poate compara cu El, deoarece între realități comparabile între ele există o comună măsură sau o egalitate de condiție, în vreme ce Divinitatea transcende orice realitate. Ori, incomparabilitatea perfectă cere ca nimic să nu fie comparat sau confruntat, sub nicio formă, cu ceea ce este incomparabil, ceea ce înseamnă că niciun lucru nu există în fața Realității divine, întrucât toate dispar în Ea: “Dumnezeu era și niciun lucru nu era cu El; El este acum cel care era.” (hadith qudsi)

Astfel că “îndepărtarea” (tanzih) extremă trebuie să implice contrariul ei: cum nimic nu se poate opune lui Dumnezeu – căci aceasta ar fi o altă “divinitate” (ilah) – orice realitate nu poate fi decât un reflex al Realității divine; de asemenea, orice sens pozitiv va fi transpus “in divinis”: “nu există realitate dacă aceasta nu este Realitatea”, “nu există forță dacă aceasta nu este Forța”, “nu există adevăr dacă acesta nu este Adevărul”. Nu trebuie încercat a-L concepe pe Dumnezeu coborîndu-L la nivelul lucrurilor; dimpotrivă, lucrurile se resorb în Dumnezeu de îndată ce se cunosc calitățile esențiale din care acestea sunt constituite.

Despre Nume (Al-ism) – Abd al-Karīm al-Jīlī

“… Perfecțiunea Numitului este manifestată eminent prin faptul că El se revelează celui care Îl ignoră, astfel că numele este pentru Cel Numit ceea ce exteriorul (az-zahir) este pentru interior (al-batin); în acest sens Numele este Cel Numit Însuși. [Nota traducătorului Titus Burckhardt: potrivit tuturor învățăturilor tradiționale, numele lui Dumnezeu este identificat în mod esențial și misterios cu Dumnezeu Însuși. “Domnul și numele Său sunt una”, spune și Ramakrishna.]

Obiectul unui nume poate fi non-existent ca atare, existând doar în mod ideal, așa cum este cazul Phoenix-ului, ce își derivă întreaga existență din numele său, și în care calitățile pot fi percepute doar prin numele său; căci, conform alegoriei convenționale, Phoenix-ul este ceea ce scapă inteligențelor și gândurilor; și deci este reprezentat printr-o imagine de o magnitudine fără egal. Ca urmare, numele nu reiese din esența sa, ci dimpotrivă, este supraadăugat pe un concept ideal pentru a-l păstra în rangul său de existență. Vei înțelege că lucrurile nu stau la fel în ordinea ontologică, unde numele Ființei veritabile este o cale spre adevărata cunoaștere a Celui Numit… Numele Phoenix-ului este deci, în ordinea creată, opusul numelui lui Dumnezeu în adevăr, căci în timp ce Phoenix-ul creat nu există în sine însuși, ceea ce se desemnează prin “Allah” este, În Sine Însuși, Ființa pură.  Așa cum nu se poate ajunge la Phoenix decât prin intermediul numelui său – și în acest sens Pheonix-ul există – tot așa accesul la cunoașterea lui Dumnezeu se face doar prin intermediul Numelor Sale și al Calităților Sale. Și pentru că fiecare Nume și fiecare Calitate (Divină) sunt conținute în numele Allah, rezultă că nu se poate accede la Cunoașterea lui Dumnezeu decât prin calea deschisă de Numele Său.

În realitate, acest Nume este Cel ce comunică cu adevărat Ființa, și care conduce spre El; este deci ca o pecete a dimensiunii universale a omului (ce ține de un aspect metafizic, și deci supraindividual); prin Nume cel ce este ales de Harul divin este unit cu Cel Preamilostiv (ar-Rahmān). Cel ce privește urmele peceții este cu Dumnezeu prin intervenția Numelui Său; cel care interpretează aceste urme este cu El prin intervenția Calităților Sale; iar cel care rupe această pecete, pătrunzând dincolo de Nume și de Calitate, este cu Dumnezeu prin Esența Sa, fără să mai existe niciun văl între el și Calitățile Divine…”

————————–

Traducere după ediția engleză a celebrului “Al-Insān al-Kāmil”: Abd al-Karīm al-Jīlī – Universal Man, translated with commentary by Titus Burckhardt, Beshara Publications, 1983, cap. “Of the Name (al-ism)”, și după ediția franceză: “De l’Homme Universel. Extraits du livre Al-Insān al-Kāmil”, Dervy-Livres 1975

Din Secretele Postului (Ibn ‘Arabi)

Redăm mai jos punctual câteva considerații ale lui Muhyi’d-din Ibn ‘Arabi despre unul dintre stâlpii credinței musulmane: postul (as-ṣawm); extrase din amplul său volum “Iluminările de la Mecca” (al-Futūḥāt al Makkīya‘).

Folosind ca și cheie privilegierea postului de către Dumnezeu ca ”fără asemănare” între toate celelalte acte de adorație, Shaikh-ul Al-Akbar ne dezvăluie câteva din secretele spirituale, beneficiile și ”scânteile” acestei practici ”fără egal”.

  • Postul este abstinență (imsak) și exaltare (rif’a).
  • Dumnezeu însuși – fie lăudat în Transcendența Sa! – l-a elevat în grad deasupra tuturor celorlalte acte de adorație, eliminând orice asemănare între acestea și post.
  • Postul nu este un act, ci abandonul unui act (tark). Negarea oricărei asemănări este ea însăși un atribut negativ, ceea ce întărește paralela între post și Dumnezeu. După cuvintele Celui Preaînalt: “Nimic nu îî este comparabil” (Coran: 42:11)
  • Bucuria celui ce postește ține de ratașamentul său la gradul “non-similitudinii”.
  • Postul i se atribuie servitorului lui Dumnezeu, care astfel intră în rândurile “celor ce postesc”; apoi, în ciuda acestei atestări, Dumnezeu i-o retrage și Și-o atribuie Sieși, prin cuvintele “Toate actele fiilor lui Adam le aparțin, în afară de post – căci acesta este al Meu, și Eu îi acord răsplata”. Adică: “atributul As-Samad, ce indică independența (tanzih) față de hrană, îmi aparține doar Mie; dacă îl atribui unui servitor, el exprimă doar un aspect condiționat al transcendenței și nu Transcendența absolută, ce aparține doar Majestății Mele”.
  • După cuvintele lui Abu Talib ibn Makki, unul dintre maeștrii “ahl adh-Dhawq” (ai gustului inițiatic): “Nu poate vedea pe Cel fără asemănare decât Cel fără asemănare”.
  • După cuvintele Profetice: “Postul este un scut (junna)”, adică o protecție (wiqaya); ca și în cazul cuvintelor: ”Aveți frică reverențială de Allah”, adică considerați-L ca salvator și fiți voi înșivă salvatori pentru El! El a conferit postului aceeași funcțiune protectoare, cea de ”fără asemănare”, căci postul nu are asemănare între toate actele de adorație.
  • Dumnezeu a ordonat servitorului să răspundă celui care îl insultă sau îl atacă: ”Postesc!”, adică ”sunt într-o stare în care abandonez acest act pe care îl faci tu, cel ce mă ataci și mă rănești”. Prin decretul Domnului său,  servitorul se ridică (nazzaha) mai presus de ripostă și anunță că o abandonează, adică mai exact că nu mai există la el nici insultă nici dorința de a o combate.
  • [referitor la hadith-ul ce spune că, pentru Cel Preaînalt, halena celui ce postește este mai plăcută decât parfumul de mosc]: ceea ce este, pentru noi, o halenă neplăcută, pentru El este un miros mai parfumat decât moscul, căci acest miros emană de la o ființă ce nu are asemănare. Mirosul ce emană de la cel ce postește provine din respirația sa, în vreme ce mirosul emanat de mosc nu provine din respirația moscului!
  • Cei ce postesc ating perfecțiunea în domeniul operelor de adorație: au fost ”calificați” prin ceea ce nu are asemănare, și ceea ce nu are asemănare este, în realitate, perfect. Cei dintre Cunoscători ce practică postul intră de acum în Paradis prin poarta numită ”ar-Rayyan” (prin care doar ei intră) într-o manieră ascunsă și vor intra (în viața de apoi) într-o manieră cunoscută de toate creaturile.
  • Postul aparține servitorului prin statut, nu prin esența sa. Allah Și-a atribuit această esență, și nu i-a acordat-o servitorului Său, chiar dacă acestuia i-a poruncit să postească. Este potrivit deci ca cel ce postește să privească spre Dumnezeu pe întreaga durată a postului său, pentru a realiza în mod plenar această ”calificare” și pentru a nu fi distras de la aceasta. Dumnezeu nu-Și atribuie postul decât dacă acesta e autentic, și este autentic doar în forma prescrisă de Allah celui ce postește.
  • Referitor la cuvintele Celui Preaînalt adresată celor ce postesc: ”și țineți postul până noaptea” (Coran 2:187): ele indică termenul ultim al abstinenței în lumea vizibilă (‘alam ash-shahada), adică ”ziua”. În realitate, noaptea este cu adevărat simbolul misterului (ghayb). Odată ce cel ce postește atinge gradul corespondent lumii misterului reprezentat de noapte, abstinența nu mai are niciun rost: fie că este vorba de membre sau de suflet, aceasta se aplică doar la ceea ce este interzis în lumea vizibilă. Lumea misterului este Decret pur: nu are nevoie de nicio protecție, de unde și numele de ”lume a Decretului Divin” (‘alam al-Amr).
  • Referitor la cuvintele: ”Atunci când noaptea avansează aici, ziua se îndepărtează și soarele apune, cu adevărat cel ce postește rupe postul”: Trebuie înțeles: ”…și soarele a dispărut din lumea vizibilă pentru a se ridica la orizontul intelectului său, cel ce postește rupe postul”, adică: nu mai are nevoie să practice abstinența, interdicția nu mai are sens pentru el, căci intelectul nu i se hrănește din ceea ce Dumnezeu i-a ordonat să evite, ce corespunde satisfacerii naturii sale individuale. Află deci: odată ce a atins acest grad, ”exaltarea” (rif’a) se eliberează din puterea naturii sale individuale.
  • Postul este o ”calificare samad-iană” (ținând de atributul divin ”as-Samad” – ”Cel Ce satisface orice nevoie”), ce exprimă transcendență în raport cu necesitatea de a se hrăni ce este proprie creaturilor.
  • Postul este ”mai perfect” decât rugăciunea rituală, căci el duce la întâlnirea cu Allah și contemplarea Sa. Rugăciunea este un dialog (munajat), nu o contemplare. Postul nu se împarte, el aparține în totalitate lui Allah și deloc servitorului.
  • Există aici un secret sublim. Am spus deja despre ”contemplare” și ”dialog” că nu sunt compatibile. În realitate, contemplarea aduce cu sine perplexitate și stupoare (baht), în vreme ce cuvântul vizează înțelegerea: atunci când ți se adresează un cuvânt, atenția ta se îndreaptă asupra a ceea ce se spune, și nu asupra celui ce vorbește. Înțelege deci Coranul, și vei înțelege al-Furqan! (Notă: furqan poate fi tradus prin ”discernământ”, fiind de asemenea un cuvânt folosit în Coran pentru Cartea Sfântă).
  • ”Ființa dotată cu intelect nu a obținut niciodată un extaz prin contemplație, căci contemplația lui Dumnezeu e o extincție; nu comportă niciun extaz”. (Abū al-ʿAbbās al-Sayyārī)
  • Sosirea lunii Ramadan fiind cauza începutului postului, Allah deschide porțile Paradisului. Paradisul este vălul (sitr). Postul aduce la lumină opere de adorație pe care nu le cunoaște decât Allah Preaînaltul, căci postul constă în abandonul unui act (tark). Nu este vorba de o acțiune existențială, ce apare privirii și poate fi îndeplinită de membrele corpului: postul [în esența sa] este ascuns de un văl tuturor celor ce nu sunt AllahAllah Preaînaltul este singurul ce îi poate constata prezența la cel ce postește.
  • Conform unor cuvinte din tradiție (khabar): ”demonii circulă la fiii lui Adam ”precum sângele”. Împiedicați-i să curgă prin foame și sete”; acestea îl ajută pe om să reziste la ceea ce demonul vrea să îl împingă – acțiuni după modelul lui, în formă excesivă, dincolo de ceea ce este prescris de Lege.
  • Dacă Profetul lui Allah (s.l.a.w.s.) a indicat să se spună complet ”luna Ramadan” (și nu doar ”Ramadan”), aceasta este din cauza faptului că ”este fără asemănare”.

(Din păcate, constrângerile de spațiu ne obligă să ne oprim aici, însă trimitem cititorul pentru mai multe ”iluminări” legate de post direct la lucrarea lui Ibn ‘Arabi ”Textes sur le jeune”, Editions Maison des Livres, Alger, 1989)

Risala fi’t-Tawhid (Wali Raslan al-Dimashqi)

Se știe despre Shaikh-ul Wali Raslan ad-Dimashqi că a trăit la Damasc (de unde și numele), sec. XII-XIII e.n. (se dau ca probabili ani ai morții sale 1145 A.H, 695 A.H. și chiar 711 A.H.). Într-o compilație târzie de texte se menționează că anul nașterii sale a fost 461 A.H., însă nu se precizează sursa. Cel mai probabil, Shaik-ul a participat mai mult sau mai puțin direct la Cruciade, ceea ce ar explica mutarea familiei sale în puternica fortăreață a Damascului. Moscheea din zona Porții Sf.Toma (cartier locuit de mulți creștini în epocă) încă poartă numele de ”Maqam Shaikh Arslan” (Raslan fiind probabil o arabizare a numelui ”arslan”, ce semnifică ”leu” în turcă).

Se spune că ar fi lucrat ca tâmplar timp de 20 de ani, înainte de a se dedica complet vieții spirituale. A fost discipol al lui Abu Amir Al-Mu’addib, un shaikh a cărui silsila (lanț inițiatic) urcă la Sari as-Saqati, celebrul unchi și dascăl spiritual al lui Junaid.  A fost unul dintre șeicii proeminenți ai Siriei, un posesor al celei mai înalte forme de cunoaștere directă (ma’arif), al unei poziții înalte în regatul realităților, și o iluminare strălucitoare (fath), binecuvântat cu expresia adevărului, cu acte carismatice supranaturale și majestuoase stațiuni spirituale. Textul pe care vi-l prezentăm în continuare este o dovadă mai mult decât elocventă a acestui renume.

Notă privind traducerea: Traducerea de față (făcută după versiunea engleză ”Concerning the Affirmation of Divine Oneness – Risala fi’t-Tawhid”, Al-Baz Publishing, Hollywood, Florida, 1997) conține întreg textul Risalei, așa cum este cunoscut astăzi. Am încercat păstrarea sentințelor criptice și în limba română, chiar dacă acest lucru rezultă uneori în repetiții și formulări stranii sau mai greu de ”digerat”, în special pentru cititorul nefamiliarizat cu astfel de texte. Pentru traducere, am luat în considerație și comentariile autorizate ale Shaik-ului Zakariyyā al-Ansārī. Am ales să păstrăm cu rezerve, echivalentul traducerii engleze a termenului Tawhid (Realizare-și-afirmare-a-Unicității) făcută de Muhtar Holland, deși acest concept complex ar necesita în sine, din pricina importanței sale, un studiu separat și aprofundat.

Risala fi’t-Tawhid

Deci, află că tu ești cu totul politeism mascat (shirkun khafiyyun) și că realizarea-și-afirmarea-Unicității (tawhîd) nu îți va deveni clară decât după ce vei ieși din tine însuți.

Sub condiția sincerității, ți se va dezvălui faptul că este El, nu tu, deci trebuie să ceri iertare pentru tine. Și propriul tău politeism (shirk) îți va apărea clar oricând vei întâlni orice formă a sa. Trebuie deci să reînnoiești, la fiecare oră și în fiecare moment, o afirmație-de-Unicitate (tawhîd) și credința (iman). De fiecare dată când te vei detașa de acestea îți va spori credința, și de fiecare dată când te vei detașa de tine însuți îți va spori certitudinea (yaqîn).

O tu, prizonier al dorințelor și al actelor formale de adorație! O tu, prizonier al stațiunilor și al revelațiilor! Te afli în amăgire, și ești preocupat de tine însuți. Unde-ți este preocuparea pentru El, excluzându-te pe tine? El este Prezent și Atent, ”și este cu tine oriunde ai fi”, în această lume și în cea de Apoi. Atunci când ești cu El, El pune un văl între tine și tine, iar atunci când ești cu tine însuți, El pune un văl între tine și El.

Credința este separarea dintre tine și ei, și certitudinea este separarea dintre tine și tine însuți. Atunci când îți sporește credința, vei trece din stare în stare; iar atunci când îți sporește certitudinea, vei trece din stațiune în stațiune.

Legea Sacră (Shari’a) este pentru tine până când Îl vei căuta pe El, de El, pentru tine; și Realitatea (Haqîqa) Îi aparține Lui până când Îl vei căuta pe El, prin El, pentru El, dincolo de timp și loc, căci Legea Sacră are limite (hudud) și fațete (jihat), în timp ce Realitatea nu are nici limite nici fațete.

Celui care traiește doar cu Legea Sacră i se oferă privilegiul strădaniei (muhajada) iar celui care traiește cu Realitatea i se oferă privilegiul grației divine (minna). Câtă diferență este între strădanie și grația divină!

Cel ce traiește cu strădania este existent (mawjud), în vreme ce acela care traiește cu grația divină este extinct (mafqud).

Practicile sunt legate de Legea cea nobilă (Shar’). Cât despre abandonul total în Dumnezeu (tawakkul), acesta este legat de credință (iman), iar realizarea-și-afirmarea-Unicității (tawhid) este legat de dezvăluirea revelatoare (kashf).

Oamenii se rătăcesc de Domnul Adevărului din cauza minții lor, și de Viața de Apoi din pricina pasiunii. Căci atunci când Îl cauți pe Domnul Adevărului cu mintea, se pierde calea, și atunci când cauți Viața de Apoi prin pasiune, te împiedici și aluneci.

Cel ce are credință vede prin lumina lui Allah, iar cel ce are cunoașterea directă (al-‘arif) Îl vede pe El.

”Atâta vreme cât ești cu tine însuți, Noi îți poruncim. Apoi, după ce ai dispărut pentru tine însuți, Noi te luăm în grijă.” Căci Dumnezeu nu ia în grijă decât după ce realizează extincția (în El).

Atât timp cât ești pe cale, ești un căutător (murid). Apoi, când El te face să dispari pentru tine însuți, devii cel căutat (murad).

Certitudinea cea mai durabilă este propria absență de la tine însuți, și prezența ta cu El. Câtă diferență este între ceea ce este sub comanda Sa și ceea ce este datorită Lui! Dacă ești sub comanda Lui, mijloacele lumești ți se vor supune.  Însă dacă ești datorită Lui, întregul univers ți se va supune.

Prima dintre stațiuni este răbdarea în supunerea la Voința celui Preaînalt. Următoarea este satisfacția cu dorințele Sale, iar ultima este atunci când ajungi să fii în deplin acord cu scopul Său.

Cunoașterea practică (‘ilm) este calea acțiunii, iar acțiunea este calea cunoașterii. Cunoașterea este calea experienței directe (ma’rifa), iar experiența directă (a lui Allah) este calea dezvăluirii (kashf). Și dezvăluirea este calea extincției (fana’).

”Nu te arăți demn de Noi atâta timp cât a mai rămas în tine orice urmă de ceva separat de Noi, așa că atunci când ai lăsat tot restul deoparte, Noi te vom duce la extincție. Astfel devii demn de Noi, și îți încredințăm secretul nostru.”

Când nu îți mai rămâne nicio urmă de auto-motivare, certitudinea îți va deveni perfectă, și atunci când nu îți mai rămâne nicio existență a ta, realizarea-și-afirmarea-Unicității (tawhid) îți va ajunge la perfecțiune.

Oamenii de interior au certitudine (yaqin), în vreme ce oamenii de exterior au credință (iman). Când inima maestrului certitudinii vibrează la orice altceva în afară de Allah, certitudinea sa este incompletă, iar atunci când nu este capabil să conceapă nicio noțiune, certitudinea sa este perfectă.  Atunci când inima maestrului credinței vibrează la orice altceva în afară de ordinul divin, credința sa este incompletă, iar atunci când vibrează la comanda divină, credința e completă.

Păcatul oamenilor certitudinii este necredința (kufr), iar păcatul oamenilor credinței este neîmplinirea.

Servitorul conștiincios este constant în efort, și amantul are încredere completă, și cel ce cunoaște prin experiență directă (al-‘arif) este calm și senin, iar cel ce este găsit este pierdut. Nu există odihnă pentru servitorul conștiincios, nu există mișcare pentru amant, nu există decizie pentru cineva care cunoaște prin experiență directă și cel pierdut nu poate găsi nicio existență.

Experiența iubirii se face doar după certitudine. Când amantul este sincer în iubirea sa, inima trebuie să-i fie golită de tot ceea ce este separat de El. Atâta vreme cât ea păstrează orice urmă de iubire de altceva în afară de El, iubirea îi este incompletă.

Cel care găsește desfătare în adversitate coexistă cu ea, și cel care găsește desfătare și bucurie în prosperitate coexistă cu ea. Atunci când El îi duce la extincție față de ei înșiși, desfătarea în adversitate și prosperitate ambele dispar.

Cât despre amant, respirația îi este înțelepciune (hikma). Pentru cel iubit, respirația îi este forță (qudra).

Actele formale de adorație sunt pentru recompense, iar iubirea este pentru apropieri. În cuvintele lui Allah (Atotputernic, Glorios): ”Am pregătit pentru servitorii Mei drepți ceea ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, și nicio inimă nu a putut concepe. Când ei Mă doresc, le dau ceea ce niciun ochi nu a văzut și nicio ureche nu a auzit vreodată.”

Atunci când El te duce la extincție față de pasiune prin decret divin, și față de voința ta proprie prin cunoaștere, devii un servitor cu loialitate exclusivă, neîmpărțită, fără pasiune sau voință proprii. Apoi, vălul se ridică pentru tine, pentru ca servitutea să dispară în Unicitate, căci servitorul va fi anihilat și Domnul atotputernic, glorios, va rămâne.

Întreaga Shari’a este constrângere. și întreaga cunoaștere (‘ilm) este expansiune, și întreaga experiență directă (ma’rifa) este flirt și tachinare jucăușă.

Metoda noastră este iubire, nu strădanie; anihilare, nu perpetuitate. Când intri în strădanie îți aparții, iar când intri în iubire Îi aparții Lui. Adoratorul își privește obiectul adorației, în vreme ce amantul își privește iubirea.

Când ai ajuns să-L recunoști, respirația-ți va fi prin El, și mișcările Îi vor aparține Lui, dar dacă vei fi ignorant în ceea ce-L privește mișcările îți vor aparține ție.

Adoratorul formal (‘abid) nu are odihnă; și ascetul (zahid) nu are apetit; și campionul adevărului (siddiq) nu depinde de niciun sprijin; și cel dăruit cu experiență directă (‘arif) nu are nici energie nici forță, nici alegere nici voință, nici mișcare nici odihnă; și cel ce este existent (mawjud) nu are existență.

Când ajungi într-o relație de familiaritate cu El, devii străin pentru tine însuți.

”Dacă cineva se preocupă de Noi pentru sine însuși, Îl vom orbi. Dar dacă cineva se preocupă de Noi pentru Noi, Îi vom acorda (darul) vederii.”

Atunci când pasiunea s-a stins, poarta Realității (Haqiqa) se va dezvălui pentru tine, astfel încât voința ta să fie anihilată și Unicitatea (Wahdaniyya) să ți se dezvăluie, și atunci vei realiza că este El, nu tu.

Dacă te abandonezi Lui, te va trage aproape de Sine, însă dacă îi vei sta împotrivă, te va ține la distanță.

Dacă te apropii prin El, El te va apropia, însă dacă te apropii prin tine, te va ține la distanță.

Dacă Îl cauți pentru tine, te va împovăra, dar dacă Îl cauți pentru Sine, te va copleși cu favoruri.

Apropierea ta de El este distanța față de tine, și amploarea distanței este atașamentul față de tine.

Dacă vei veni fără tine, El te va accepta, dar daca vei veni prin tine, El te va exclude.

E improbabil ca truditorul  să fie liber de atașament față de munca sa. Deci fii unul dintre cei înclinați spre grația divină (minna), nu fii dintre cei predispuși spre trudă (‘amal).

Dacă Îl cunoști, vei cunoaște pacea, însă dacă ești ignorant în ce-L privește, vei fi agitat. Deci ținta este ca El să fie, și tu să nu fii.

Faptele oamenilor comuni sunt sub semnul suspiciunii, cât despre elite, faptele lor sunt fapte bune, iar în ce privește elita elitelor, faptele lor sunt grade de progresie spirituală.

De fiecare dată când îți respingi pasiunea, credința îți este întărită, și de fiecare dată când îți respingi propria esență, realizarea-și-afirmarea-Unicității îți este reconfirmată.

Creaturile sunt un văl, și tu ești un văl, dar Domnul Adevărului nu se lasă izolat, și El se ascunde de tine din pricina ta, și tu ești ascuns de tine din pricina ta. Deci separă-te de tine, și te vei găsi în prezența Lui.

Despre subzistență și moarte (Abd al-Qādir al-Jīlānī)

Izolarea solitară este ceva ce vei experimenta cu siguranță. Când moartea te ajunge, fiecare prieten apropiat va rupe legătura cu tine, și fiecare rudă se va despărți de tine, deci desparte-te de ei înainte de a te coborî în locul de odihnă. Apoi mormântul îți va fi ca o cărare spre Domnul Adevărului (Lăudat și Preamărit fie El), un coridor (dihliz). Trebuie să mori înainte de a muri (mutqabla qabla an tamuuta). Mori pentru tine și pentru ei, și vei trăi în El. Vei deveni asemenea unui corp hrănit și mișcat de mâna predestinării (saabiqa), primindu-și partea dezinteresat. Atunci când acest proces s-a încheiat, va începe viața în apropierea lui Allah (Lăudat și Preamărit fie) și a cunoașterii Sale (‘ilm). Pasărea își va lua zborul, fără să-i pese dacă învierea a avut sau nu loc, dacă moartea a fost creată sau nu, căci singura sa preocupare este ajungerea la Adevăr (Haqq).

Cât despre rigorile legii (ahkaam), ele trebuie respectate și păstrate. Glorie Lui, Cel ce te-a învăluit cu protecția legii (hukm) și ți-a dezvăluit viziunea prin cunoaștere (‘ilm)!

Servitorul lui Allah se poate hrăni din ceea ce câștigă atâta vreme cât credința i se întărește, apoi va deveni nelegitim (yuharramu) pentru el a se hrăni din propriile câștiguri. Lui i se va spune: ”Deschide cufărul comorii puterii creative (takwin)! Ia din comoara cunoașterii!”. După vorbele Profetului s.l.a.w.s.: ”Eliberează-te de grijile lumești, atât cât îți este posibil”.

Faceți-vă o practică regulată din a vă aminti de moarte, și ceea ce se află dincolo de ea, și de podul îngust (siraat), și ceea ce se află la capătul său. Amintiți-vă de lumea de apoi, cu extazul și chinul său. Detașați-vă de această lume concentrându-vă pe Allah (Lăudat și Preamărit fie El), purificându-vă inimile și ființele cele mai profunde (asraar), luptând împotriva egourilor inferioare (nufuus) și luptând contra demonilor (shayatin). Eliberați-vă de dragul lui Allah (Exaltat fie El), și dedicați-vă complet Lui.

A afirma Unitatea Divină (tawhid) înseamnă a elimina toate creaturile, a vă îndepărta de tot zbuciumul naturii voastre comune (tab’) spre a atinge natura angelică, și apoi a o depăși și pe aceasta pentru a vă uni cu Domnul (Lăudat și Preamărit fie El).

Credinciosul (mu’min) se hrănește din câștigurile (kasb) și mijloacele sale materiale (sabab), recunoscând că totul vine de la Allah (Lăudat și Preamărit fie El). Apoi, când credința s-a întărit, își primește hrana prin încrederea absolută (tawakkul). O vede în continuare ca venind de la Allah – în aceasta atitudinea sa rămâne neschimbată. Chiar de-ar fi să rămână în râul Tigru timp de o mie de ani, inima i-ar rămâne atașată de Allah.

Satisfacerea dorințelor carnale întărește inima, barează accesul la esența ființei (sirr), elimină inteligența ascuțită (fitna), cauzează exces de somnolență și neglijență, mărește lăcomia și lărgește așteptările.

O, prizonier al propriilor pasiuni (hawa)! O, sclav al creaturilor! O tu, cel ignorant despre consecințele actelor tale! O tu, cel ignorant despre creaturi, despre Domnul Adevărului, despre ceea ce datorezi și ceea ce ți se datorează! Dacă nu înțelegi, măcar ai luciditatea să-ți amintești de moarte! Amintirea morții este cheia faptelor bune și a salvării (salama). Dacă îți vei aminti de moarte, nu vei mai comite astfel de excese. Dacă lăcomia și așteptările ți se vor diminua, vei realiza că aparținem cu toții lui Allah, că la El ne vom întoarce cu toții (istarja’ta), și Îi vei delega Lui toate treburile tale personale.

Fiecare pas pe care-l faci este spre mormânt. Ești într-o călătorie spre mormânt.

Atunci când ego-ul inferior (nafs) moare, locul său este luat de comandamentul lui Allah. Atunci când această lume moare, locul său este luat de Lumea de Apoi. Atunci când aceasta moare, locul îi este luat de Apropierea lui Allah (Atotputernic și Glorios). În Apropierea Sa, omul ajunge acasă și se desfată în tihnă.

Rugăciunea (salat) te va duce jumătate din drum, postul (sawm) te va aduce la poartă, iar milostenia (sadaqa) îți va permite accesul în palat. Unul dintre șeici a spus: „Pentru a parcurge calea spre Allah, trebuie să cauți ajutorul răbdării (sabr) și a rugăciunii (salat).”

Cuvintele mele vin de dincolo de tine, de dincolo de locul unde te pierd din vedere, deci transcend lumea ta și Lumea de Apoi.

Te-am privit și am văzut că nu ai nicio putere să îmi aduci vreun bine sau să-mi cauzezi vreun rău, să-mi dai sau să îmi refuzi ceva. Allah este Cel ce te pune în mișcare (mutassarif fikum). Mă poți răni doar după ce Allah a decis acea rană, deci toate I le  atribui Lui. Cât despre această lume, am văzut că e trecătoare, efemeră, ucigașă și trădătoare, deci refuz cu dispreț să-mi pun încrederea în ea sau să mă atașez de ea, căci e atât de vremelnică. În Lumea de Apoi, m-am oprit o clipă. I-am examinat condiția, și slăbiciunea sa mi-a devenit clară: anume că este o entitate creată (muhdatha), având lucruri în comun cu această lume. Am văzut că în ea, Allah a lăsat loc dorințelor egoului (nafs), ”tot ceea ce este plăcut ochiului” (după cuvintele lui Allah).

Și am spus: ”Unde este ceea ce-ți dorește inima?” Și apoi m-am întors de la ea spre Stăpânul său (Mawla), Modelatorul său (Bari’), Creatorul său (Khaliq) și Inventatorul său (Muhdith).

Atunci când servitorul este devotat în mod conștient lui Allah (Atotputernic, Glorios), El îl răsplătește transformându-i ignoranța în cunoaștere (‘ilm), îndepărtarea în apropiere, tăcerea în recunoaștere formală, singurătatea în prietenie intimă (uns) și întunericul în lumină.

************************

(tradus selectiv din volumul “Mahfuzat” al “coroanei sfinților”, Shaikh-ul Abd al-Qādir al-Jīlānī : Ediția ”Utterances of Abd al-Qādir al-Jīlānī”, Al-Baz Publishing, 1992)

Despre Intrigile Egoului (al-Sulami)

Abū ʿAbd al-Raḥmān al-Sulamī, sufi din Nishapur (Iran), formator al lui Qushayri, a pus accent pe rugăciune și pe lacrimile de căință ca fiind cele mai bune provizii în călătoria spre incinta sacră a lui Dumnezeu Preaînalt. Pentru Sulami, credinciosul trebuie să se pregătească în fiecare zi pentru moarte, poartă a vieții de dincolo, și să o evoce adesea în gândurile sale, conform hadithurilor profetice.

Fragmentul de mai jos este tradus din volumul ”Les Ruses de l’Ame” (”Intrigile Egoului”), un mic ”tratat” de psihologie spirituală ce reunește și scrieri ale lui al-Muhasibi. Am tradus cuvântul ”âme” (suflet) prin ”ego” pentru că termenul francez traduce cuvântul arab”nafs”, adică suflet folosit de ambii autori în accepțiunea de “suflet care singur se învinuiește” din Coran (75:2), acela ce își va face reproșuri în cealaltă lume pentru ceea ce a neglijat în această lume.

Printre defectele egoului se află faptul că, din pricina operelor de adorație de tot felul, prin dhikr (amintire, mențiune a lui Dumnezeu) și prin alte acte de supunere, se imaginează pe sine în fața ușii mântuirii la care bate aspirantul. Este adevărat ca poarta este larg deschisă, însă această poartă se reînchide pe măsură ce actele de nesupunere față de voința divină aduc cu sine transformarea și reconversia sufletului. Spune al-Hussein, prin Yahya, prin Ja’far ibn Muhammad, prin Masruq, care spunea: trecând pe lângă Salah al-Mariy, ce repeta în dhikr-ul său ”cel ce bate la ușă este pe punctul de a o vedea deschizându-se în fața sa”, sfânta Rābiʿa al-ʿAdawiyya i-a spus: ”Ușa este larg deschisă, leneșule! Însă tu ești cel care o ratează! Cum se poate ajunge la o destinație dacă se ratează direcția încă de la primul pas?”

Altfel spus, cum poate servitorul să scape de defectele egoului dacă el însuși este cel ce îi lasă acestuia frâiele propriilor dorințe? Sau cum poate cel ce nu își interzice el însuși să cedeze propriilor păcate să scape de sub dominația pasiunilor?

L-am auzit pe Muhammad ibn Ishaq al-Thaqafi relatând următoarea sentință a unui înțelept, căruia i-a fost transmisă de ibn Abi al-Dunya: ”Nu te ambiționa să fii vigilent atâta vreme cât porți în tine un defect și nu te ambiționa să te salvezi atâta timp cât încă ai un păcat pe conștiință!”

Trebuie spus că remediul acestei stări constă în ceea ce prescrie Sari al-Saqati: a ști să urmezi drumul ghidării, a consuma alimente licite și a-ți perfecționa pietatea și frica reverențială.

Ikhlas: Sinceritate, Puritate fără asociere (Ghazali)

Regula 2:

A acționa pentru Dumnezeu singur, fără asociat și fără asociere. Profetul (s.l.a.w.s) a spus: ”Adoră-l pe Allah ca și cum l-ai vedea, căci chiar dacă tu nu Îl vezi, El te vede”. Semnele sincerității (ikhlas) sunt următoarele:

  1. Nimic altceva în afara Adevărului nu te mai satisface.
  2. Nimic altceva în afara Adevărului nu mai este considerat de către tine ca evident.
  3. În sfârșit, faptul de a evita creaturile. Căci preferatul lui Allah (s.l.a.w.s.) a spus: ”Blestemat este sclavul dinarului (banului)”.
  4. Faptul că îți abandonezi pentru Dumnezeu toate dorințele, căci Profetul (s.l.a.w.s.) a zis: ”Ține de calitatea bună a Islamului ca omul să abandoneze ceea ce nu-l privește”.

Printre lucrurile cele mai important de abandonat sunt lucrurile ce prezintă dubiu (as-Șubhat). Ai grijă ca ele să nu te atingă. Profetul (s.l.a.w.s) a spus: ”Abandonează tot ceea ce este în dubiu în favoarea a ceea ce nu prezintă niciun dubiu”. Odată ce aceste principii sunt consolidate în interiorul tău, ele vor face să se crească în tine fructele devoțiunii (al-Qurba). Tu vei fi în această lume, însă doar în formă, în vreme ce în esență vei trăi în lumea cealaltă. În funcție de voința și de constanța ta în acțiune și în lipsa de acțiune vei avea partea ta din celebrul hadith ce spune: ”Fii în această lume ca un emigrant, ca un călător, numără-te deja printre oamenii mormintelor”.

Dovezile mulțumirii (al-Qana’a) sunt următoarele:

  • Limitarea la ceea ce te protejează de căldură, de frig și de foame. Profetul (s.l.a.w.s.) a spus: ”Câteva înghițituri ce țin drept spatele omului îi sunt de ajuns”.
  • Cel ce deține grâu nu-l invidiază pe cel ce are paie.  Cel ce deține valoarea golului din sâmburele de curmală (an-Naqratu) nu privește spre cel ce deține un mic jgheab pentru cereale (an-naqir). (notă: sâmburele de curmală este aici un simbol al esenței, în vreme ce jgheabul simbolizează lipsa de valoare intrinsecă).
  • Cel ce se mulțumește cu licitul (halal) nu consumă tot ceea ce îi este permis, căci aripile sale nu bat deasupra lucrurilor nesigure (posibil ilicite, ce prezintă dubiu).

Semnele ”înstrăinării” (Gharib) sunt: ușurința poverii pe care o poartă, și lipsa de legătură cu astfel de ”încărcături” grele. Abandonul cererii de milostenie, ce împinge pe cel ce oferă spre umbra (și demnitatea) înstrăinării (Gharib).

Semnele ”călătorului” sunt: rapiditatea răspunsurilor sale, și mulțumirea sa cu ceea ce este disponibil.

Semnele morții: preferința pentru lucrurile importante credinței, întrebările omului privind exigențele momentului.

**********************************

(Notă: inshAllah vom continua acest articol cu o serie de comentarii la aceasta ”a doua regulă” ale lui Abu Ilyass Muhammad Diakho)

Despre Cunoașterea lui Dumnezeu (Imam al-Ghazali)

Pe măsură ce ajungem la o anumită cunoaștere a atributelor și esenței lui Dumnezeu, prin contemplarea atributelor și esențelor spiritului, începem să înțelegem felul în care Dumnezeu lucrează, cârmuiește și dă puteri îngerilor, etc. observând felul în care fiecare dintre noi își cârmuiește micul său regat. Un mic exemplu: să presupunem că cineva vrea să scrie numele Domnului. Prima data, dorința ia naștere în inima sa, apoi este trimisă creierului prin forțele vitale, apoi forma cuvântului ”Dumnezeu” se formează în lăcașurile creierului, de unde călătorește prin canalele nervoase și pune în mișcare degetele, care la rândul lor pun în mișcare condeiul, și astfel numele ”Dumnezeu” este trasat pe hârtie exact cum a fost conceput în creierul celui care scrie. Similar, când Dumnezeu voiește un lucru, acesta apare în planul spiritual, numit de Coran ”Tronul”; de la tron trece, printr-un curent spiritual, pe un plan inferior numit ”Jilțul”; apoi forma sa apare pe ”Tabla Destinului” unde, prin intermediul forțelor angelice, îmbracă formă concretă și apare pe pământ sub formă de plante, copaci și animale, reprezentând voința și gândul lui Dumnezeu, la fel cum literele scrise reprezintă dorința concepută în inima celui ce scrie, forma prezentă în creierul acestuia.

Doar un rege poate înțelege un alt rege; de aceea Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare din noi un rege în miniatură, peste un regat ce este o copie infinit mai mică a Regatului Său. În regatul omului, ”Tronul” lui Dumnezeu este reprezentat de suflet, Arhanghelul de inimă, ”Jilțul” de creier, iar ”Tabla” de către vistieria gândului. Sufletul, indivizibil și nelimitat la un loc anume, guvernează corpul după cum Dumnezeu guvernează universul. Pe scurt, fiecaruia din noi i se încredințează un mic regat, și i se impune a fi cu grijă în cârmuirea acestuia.

Cât privește recunoașterea Providenței Divine, există multe grade de cunoaștere. Fizicianul simplu este ca o furnică ce, mergând pe o foaie de hârtie și observând litere nergre pe intinderea ei, atribuie Cauza acestora doar condeiului.  Astronomul este asemenea unei furnici cu o viziune ceva mai amplă, ce poate vedea și degetele ce mișcă condeiul. Acesta știe deci că elementele naturii sunt sub puterea stelelor, dar nu știe că stelele sunt sub puterea îngerilor. Astfel, având în vedere diversele grade de percepție ale oamenilor, e inevitabilă apariția anumitor polemici atunci când se încearcă stabilirea cauzelor pornind de la efecte. Cei ai căror ochi nu văd niciodată dincolo de lumea fenomenală sunt exact ca cei ce confundă servitorii cei mai de jos cu regele. Pentru a putea exista știință, legile ce guvernează fenomenele trebuie să fie constante. Totuși, este o mare greșeală a confunda slujitorul cu stapânul.

Atâta vreme cât va exista această diferență între facultățile de percepție ale celor ce observă, polemicile inevitabil vor continua. Este ca și cum niște orbi, aflând că un elefant a sosit în orașul lor, ar merge să îl cerceteze. Singura cunoaștere pe care ei o pot obține vine prin intermediul pipăitului; astfel, unul atinge piciorul animalului, altul colții de fildeș, altul urechea, și fiecare după propria percepție declară a avea de-a face cu o coloană, un stâlp gros, sau o pătură, fiecare confundând partea cu întregul. Așa ajung fizicianul și astronomul să confunde legile pe care le observă cu Legiutorul. O greșeală asemănătoare i se atribuie în Coran lui Avraam, ce s-a îndreptat în adorație spre stele, lună și soare. Până când, devenind conștient de Cel care le-a creat pe acestea, a exclamat: ”Nu ador ceea ce apune”.

Un exemplu comun privind confuzia între Cauza Primă și cauzele secundare îl găsim în cazul așa-ziselor boli.  De pildă, dacă un om își pierde interesul în cele lumești, dezvoltă o repulsie față de plăcerile comune, și apare adâncit în tristețe, doctorul va spune: ”Iată un caz de depresie, ce are nevoie de cutare sau cutare medicament”. Fizicianul va spune: ”aceasta este o uscăciune a creierului, provocată de vremea călduroasă, și nu va trece până nu crește umezeala din aer”. Astrologul va pune boala pe seama vreunei conjunții sau opoziții a planetelor. După cuvintele Coranului: ”Înțelepciunea lor nu poate merge mai departe de atât”. Ei nu se gândesc că felul în care se întâmplă în realitate lucrurile este diferit: atunci când cel Atotputernic se îngrijește de bunăstarea unui om, El comandă servitorilor săi, planetelor, sau elementelor să producă în el o stare care să-i înlesnească o revenire dinspre această lume înspre Creatorul său. Cunoașterea acestui fapt este ca o perlă lustruită din oceanul de cunoaștere inspirată, față de care celelalte forme de știință sunt ca insulele față de mare.

Doctorul, fizicianul și astronomul au fără îndoială dreptate, fiecare în ramura sa de cunoaștere, dar nu înțeleg, de pildă, că boala este o coardă a iubirii, prin care Dumnezeu îi trage spre el pe sfinții despre care El a spus: ”Am fost bolnav, și nu M-ați vizitat”. Boala în sine este una din acele forme experiențiale prin care omul ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, după cum El Însuși a spus prin cuvintele Profetului: ”Și bolile sunt servitorii Mei, servitori ce-i însoțesc pe aleșii Mei”.

Considerațiile de mai sus ne ajută să ne apropiem de sensul mai multor ziceri aflate mai mereu pe buzele Credincioșilor: ”Dumnezeu este sfânt”, ”lăudat fie Domnul”, ”Nu există divinitate în afara lui Dumnezeu Unul”, ”Dumnezeu este mare”. În legătură cu ultima remarcă putem spune că nu înseamnă că Dumnezeu este mai mare decât creația, căci Creația este manifestarea Sa tot așa cum lumina manifestă soarele, și nu ar avea sens să spunem că soarele este mai mare decât lumina sa. Ceea ce vrea să spună această afirmație este că măreția lui Dumnezeu transcende nemăsurat facultățile noastre cognitive, și ideea pe care ne-o putem forma despre ea nu poate fi decât vagă și imperfectă. Dacă un copil ne cere să-i spunem care este plăcerea în a stăpâni ceva, i-am putea răspunde că aceasta este asemănătoare plăcerii din jocul cu mingea, deși cele două nu au în realitate nimic altceva în comun în afara faptului că ambele intră în categoria plăcerilor. Astfel, exclamația ”Dumnezeu e Mare” exprimă faptul că măreția Lui depășește cu mult toate puterile noastre de înțelegere. Mai mult, această cunoaștere imperfectă pe care o putem obține nu este una doar speculativă, ci trebuie însoțită de acte de devoțiune și adorație. La moarte, omul rămâne singur cu Dumnezeu și atunci când trebuie să trăim cu cineva, măsura fericirii noastre depinde de afecțiunea pe care o purtăm acelei persoane. Iubirea este esența fericirii, iar iubirea de Dumnezeu este întreținută și crește în actele de adorație. O astfel de adorație și constantă aducere aminte de Dumnezeu implică o anumită asprime și o anume stăpânire a poftelor trupești. Nu este vorba despre a elimina complet aceste porniri, căci atunci rasa umană ar dispărea cu totul de pe fața pământului. Totuși, aici trebuie puse limite stricte, și cum omul nu este un bun judecător pentru sine însuși în ceea ce privește aceste limite, se impune o ghidare spirituală. Acești ghizi spirituali sunt profeții, iar legile pe care le-au adus prin inspirație divină prescriu limitele de urmat în fiecare aspect. După cuvintele Coranului, cei care încalcă aceste legi nu fac altceva decât să-și  ”rănească propriul suflet”.

*********************************

(Fragment din Al-Ghazali, ”Alchimia Fericirii”, cap. 2: Cunoașterea lui Dumnezeu.
În traducere am avut la baza ediția engleză ”The Alchemy of Happiness”, în traducerea lui Claud Field, dar am preluat câteva fragmente și din ediția română, Editura All, 2014)

Reguli și indicații privind dhikr-ul (Imam As-Sha’rani)

Fragmente din lucrarea Lawaqih al-anwar al-qudussiyyah fi ma’rifati qawa’id as-sufiyyah a Șeicului Abd el-Wahhab Sha’rani (1493-1565) (în traducerea lui Mohammed Abd as-Salaam)

**********************************

“Maeștrii au stabilit o mie de reguli spirituale referitoare la dhikr, apoi au decis: “Reunim toate aceste reguli în doar douazeci: acela care nu le pune in aplicare este departe de Deschidere [al-fath]!””

Cinci dintre acestea se refera la ceea ce precede dhikr-ul, douasprezece la momentul săvârșirii dhikr-ului si trei – la ceea ce urmeaza dupa dhikr.

Cele cinci reguli spirituale (adab) referitoare la ceea ce precede dhikr-ul:

1) Căința sinceră (at-tawbah an-nasuh)

Aceasta constă din faptul de a ne căi de tot ceea ce nu ne privește: spuse, fapte sau dorințe.

Dhun an-Nun Egipteanul afirma: “Cel care pretinde că se caiește atâta vreme cât mai nutrește o înclinație mundană este un mincinos!”

2) Marea abluțiune (al-ghusl) sau mica abluțiune (al-wudu’) sunt o condiție obligatorie pentru oricine dorește să savarșească invocația divină, la fel ca și parfumarea veșmintelor și a gurii cu fumigații, respectiv cu apă de trandafiri.

3) Pacea interioară (as-sukun = absența neliniștii) și tăcerea (as-sukut = absența vorbirii) pentru obținerea sinceritătii in dhikr.

Aceasta constă în ocuparea mentala (fără formularea explicită) a inimii cu “Allah, Allah, Allah”, până nu mai persistă niciun gand alături de “Allah, Allah, Allah”; apoi, rostind “Lâ ilâha illâ Allah”, se armonizează și limba cu inima.

Se procedează în felul acesta de fiecare dată când dorim să săvârșim dhikr.

4) Apelarea la sprijinul (madad) forței spirituale (himmah) a Șeicului în timpul desfășurării dhikr-ului, imaginându-ne că acesta se află în fața noastră și cautând susținerea influxului său spiritual, pentru ca Șeicul să fie insoțitorul discipolului în demersul spiritual.

5) A se considera că apelarea la susținerea spirituală a Șeicului înseamnă apelarea la o susținere spirituală care emană, de fapt, de la Profet (slaws), pentru că Maestrul reprezintă un intermediar (wasitatun) între unul ți celălalt.

Douasprezece reguli spirituale (adab) referitoare la savârșirea dhikr-ului însuși

1) Ne așezăm într-un loc curat în postura pe care o adoptăm la primul tashahud din rugăciunea rituală.

2) Mainile se sprijină pe coapse. Se recomandă orientarea spre qibla dacă invocatorul este singur; într-o adunare, cei prezenți se așează în cerc (halaqah).

3) Spațiul în care se desfasoară dhikr-ul se parfumează cu arome agreabile.

4) Ținuta, imbracamintea participanților la dhikr să fie cuviincioase.

5) Se alege un loc semiumbrit, retras de lume (khalwah) sau chiar o grotă.

6) Se închid ochii. Când invocatorul inchide ochii, se estompează puțin câte puțin și percepția prin simțurile exterioare; această “izolare” de exterior este modalitatea prin care va surveni deschiderea inimii.

7) În timpul practicării dhikr-ului, invocatorul își reprezintă mental, în fața sa, imaginea Șeicului. Recomandarea aceasta se numără printre cele mai importante reguli care se cer respectate deoarece murîd-ul progresează, datorită ei, în relația adecvată (adab) față de Dumnezeu și în culegerea roadelor pe care le așteaptă din partea Sa.

8) Sinceritatea dhikr-ului constă în considerarea cu detașare, de către cel care invocă, a caracterului ezoteric (interior) sau manifest (exterior) al invocării.

9) Puritate (ikhlas) și purificarea tuturor faptelor de orice imixtiuni. Prin sinceritate și puritate, slujitorul poate atinge stațiunea adevărului (siddiqiyah).

10) Alegerea formulei de dhikr care consă în rostirea ”Lâ ilâha illâ Allah”, fiindcă aceasta are, potrivit initiaților, efecte exceptionale care nu se regăsesc în nicio altă modalitate de invocare. În cazul în care iluziile și pasiunile individului au dispărut în totalitate, Dumnezeu Preaînaltul va putea fi invocat doar cu numele maiestății (Allah) – desprins de formula negării (lâ ilâha). Atâta vreme, insă, cât invocatorul încă mărturisește (în sinea sa) persistența a ceea ce a fost creat, întrebuințarea dhikr-ului conținând atât negarea cât și afirmația se dovedește în continuare necesară.

11) Conștientizarea semnificației dhikr-ului în inimă în raport cu diferitele niveluri de contemplare proprii invocatorilor constă în aducerea la cunostința Maestrului a tuturor „senzațiilor” spirituale survenite în timpul invocarii, pentru ca acesta să orienteze invocatorul spre adoptarea comportamentului cel mai adecvat în ceea ce le privește.

12) În timpul dhikr-ului, când se rostește ”Lâ ilâha illâ Allah”, deșertarea inimii de tot ceea ce rezidă în interior în afara de Dumnezeu, fiindcă Cel Adevarat este „gelos”, nu-I place să vadă că în inima invocatorului există și altcineva în afara Sa fără ca El să fi acordat această permisiune. Dacă Șeicul n-ar avea o importanță atât de capitală în educarea murîd-ului, acestuia din urmă nu i s-ar fi ingăduit sa-și imagineze persoana Șeicului în fața sa, în exteriorul inimii sale. Maeștrii sufi pun condiția eliminării a orice altceva s-ar manifesta în inimă, pentru a permite acțiunea lui ”lâ ilâha illâ Allah” prin intermediul inimii, efect care se va raspândi apoi în tot restul corpului.

Trei reguli spirituale (adab) de respectat după săvârșirea dhikr-ului

1. Prima dintre ele este aceea de a păstra, cu o teamă reverențioasă (khudu’), tăcerea (în timpul intervalului de liniște care urmează după săvârșirea dhikr-ului), discipolul concentrându-se asupra inimii în așteptarea „reacției spirituale corespunzatoare” dhikr-ului (al-warid); este perfect posibil ca ceea ce va surveni în urma invocării să aibă o însemnatate mai mare decât ce s-ar putea obține după treizeci de ani de strădanii și practici spirituale. Poate se va manifesta o deschidere spre asceză și atunci discipolul va deveni ascet; o deschidere către aptitudinea de a tolera faptele rele ale creaturilor, și atunci discipolul va deveni extrem de răbdător; sau chiar un aport spiritual (al-warid) la teama reverențioasă resimțită față de Dumnezeu, și atunci discipolul va deveni înca și mai temător față de divinitate s.a.m.d.

Imâm Ghâzâlî afirma: „Referitor la această tăcere, există trei reguli:

– Prima constă în sârguința slujitorului în realizarea prezenței lui Dumnezeu asupra lui; aceasta se află în puterea lui Dumnezeu (Slăvit fie El);

– Cea de-a doua constă în reunirea facultăților trupești (simțurilor), astfel incât corpul „nici să nu tresară” (bihaythu lâ yataharrak minhu sha’rah), așa cum se incordează pisica în clipa în care se pregatește să sară asupra șoarecelui;

– Cea de-a treia este respingerea gândurilor în ansamblul lor, păstrând în inimă doar unul singur: “Allah, Allah…”

Tot el subliniază: „Invocatorul nu progresează decât datorită acestor reguli!”

2. Cea de-a doua regulă de urmat după săvârșirea dhikr-ului constă în oprirea temporara a respirației (între 3 și 7 respirații, eventual și mai mult), pentru ca fenomenul spiritual (al-warid) să se raspândească prin toate membrele (`awâlimi-hi) și, în felul acesta, facultatea de introspecție (al-basirah) să se aprindă, gândurile provenite de la ego și de la diavol să se îndepărteze, iar voalul să cadă(…)

3. Cea de-a treia și ultima regulă constă în abținerea de la a bea apă rece dupăa săvârșirea dhikr-ului. Acesta din urmă dă naștere, într-adevăr, unei călduri, a unei răvășiri și a unei iubiri intense față de Dumnezeu, ultima fiind și principalul efect care se tinde a fi obținut prin dhikr. Faptul de a bea apă astâmpără această căldură.

Invocatorul trebuie să fie atent la aceste trei reguli deoarece beneficiile dhikr-ului derivă din ele. Și Dumnezeu este mai Cunoscător.

Despre Iubirea Pură (Emirul Abd el-Kader)

Emirul Abd el-Kader aparținea unei familii șarifiene (descendenți ai Profetului s.l.a.w.s.) ce conducea o școală coranică a conferiei sufite Qadiriyya. Educația sa l-a făcut un musulman fervent și un sufi. Însă cucerirea Algeriei de către francezi l-a transformat într-un războinic. Devenit soldat pentru a apăra pământul Islamic, tentativa sa de a crea un stat independent a lăsat în urmă o amintire prestigioasă: astăzi este celebru ca fondatorul națiunii algeriene.

Însă Emirul nu a fost doar eroul prematur al unei Algerii independente. Mistic extatic, ratașat școlii doctrinare și gândirii inițiatice a lui Ibn Arabi, el s-a impus în timpul exilului său la Damasc ca unul dintre marii maeștri ai sufismului contemporan.

Învățătura lăsată discipolilor de-a lungul a mai mult de un sfert de secol este adunată într-o lucrare voluminoasă, ”Kitab al-Mawaqif”, sau (în traducerea lui Michel Chodkiewicz) ”Le livre des haltes”. Din acest volum vom încerca să traducem insh’Allah câteva capitole și în limba română, pentru a putea aprecia cu toții la justa valoare înâlțimea spirituală a acestui ”sfânt între prinți, prinț între sfinți”.

Despre Iubirea Pură

Dumnezeu i-a spus unuia dintre servitorii săi: ”Pretinzi că mă iubești? Dacă așa este, află că iubirea ta pentru Mine este doar o consecință a iubirii Mele pentru tine. Tu îl iubești pe Cel ce este. Dar Eu, Eu te-am iubit de când tu nici nu existai!”

I-a spus apoi: ”Pretinzi că încerci să te apropii de Mine, și să te pierzi în mine? Dar Eu, Eu te caut mult mai mult decât o faci tu! Te-am căutat pentru a te introduce în prezența Mea, fără niciun intermediar, în Ziua când am spus: ”Nu sunt Eu Domnul vostru?” (Coran 7:172), pe când tu nu erai decât spirit (ruh). Apoi tu M-ai uitat, și eu te-am căutat din nou, trimițând spre tine mesagerii mei, din momentul în care ai avut un corp. Aceasta era iubire de tine pentru tine, și nu pentru Mine.”

Și i-a mai spus: ”Ce crezi că ai face dacă, aflându-te într-o stare extremă de foame, de sete și de oboseală, te-aș chema la Mine pentru a-ți oferi paradisul Meu, cu fecioarele sale neprihănite, palatele, râurile, fructele, pajii și paharnicii săi, după ce te-am prevenit că lângă mine nu vei găsi nimic din toate acestea?”

Servitorul i-a răspuns: ”M-aș refugia la Tine, împotriva Ta”.

(Abd el-Kader, Écrits Spirituels, Seuil, 1982)