Câteva chei pentru înţelegerea textelor sacre: dragostea si smerenia

Un episod din Sîra lui Seiydina Muhammad (slaws)

Lectura sufită a textelor sacre nu seamănă cu nici o altă lectură. O predispoziţie interioară a lectorului îi va permite să “atingă sensul” textului. Se poate chiar vorbi de o metodologie sufită de abordare a textului sacru (atât Al-Qur’ân cât şi Hadith).

Primul sfat este să te opreşti asupra cuvintelor, să meditezi şi să le glorifici aşteptând ca sensurile divine “să coboare” în inima ta. Abluţiunile prealabile înainte de “atingerea textului sacru” sunt o primă formă de glorificare care pregăteşte inima lectorului pentru înţelegere. Se povesteşte că atunci când Imamul Malik (fondatorul şcolii de jurisprudenţă de care este legat islamul marocan) era întrebat asupra interpretării unui hadith, îşi făcea întâi “abluţiunile rituale” şi intra într-o stare intensă de umilinţă interioară. Al-Qur’ân spune: “Glorificarea semnelor lui Dumnezeu, cu siguranţă aceasta face parte din pietatea inimilor.”

Al doilea sfat este să fii animat de mahabba (dragoste) reală pentru Dumnezeu şi Profetul Său (rugăciunile lui Dumnezeu asupra lui) căci ea constituie cheia de acces la înţelegerea cuvântului divin. Dacă pogorârea Al-Qur’ân este înainte de toate un act de dragoste al lui Dumnezeu pentru creaturi şi venirea Profetului este “milă pentru lumi”, cum ar putea cineva gândi rezonabil că textul sacru ar putea fi înţeles altfel decât prin dragoste?

Al treilea sfat este să iubeşti textul pe care îl citeşti (de exemplu un hadith) pentru a fi iluminat de sensul ce provine din inima Profetului însuşi.

Al patrulea sfat este să fii umil în faţa textului pe care te pregăteşti să-l citeşti. Nu este nici o pretenţie sau vanitate în credinţa să crezi că deţii secretul interpretării. Texul este lumină (Dumnezeu descrie Al-Qur’an ca pe una dintre luminile Sale) şi această lumină nu este accesibilă decât celor umili.

Al cincilea sfat este să consideri textul ca fiind superior în raport cu noi. Nu suntem deasupra textului, aşa cum anumiţi lectori “modernişti” ai textului sacru dau impresia. Orice lectură care nu este animată de smerenie şi mahabba este relativă.

Al şaselea sfat al sufiţilor este să realizezi aceste condiţii de acces graţie tovărăşiei unui maestru viu realizat spiritual. Educaţia spirituală este cea care va semăna progresiv în inima discipolului dragostea de Dumnezeu şi de Profetul său.

Să examinăm acum toate acestea în lumina unui episod important care a survenit la sfârşitul vieţii Profetului (fie ca graţia şi pacea divină să se afle asupra sa).

Puţin înaintea morţii, Profetul, care era deja suferind, ajunse la Moscheia din Medina, şi după ce a condus rugăciunea, a urcat la mihrab şi a invocat binecuvântări asupra martirilor de la Uhud ca şi cum ar fi făcut-o pentru ultima oară. A spus mai apoi: “Printre servitorii lui Dumnezeu, se află unul căruia Dumnezeu i-a dat să aleagă între această lume şi ceea ce este cu El, iar servitorul a ales ceea ce este cu Dumnezeu.” Auzind aceste cuvinte, Abu Bakr plânse cu lacrimi amare căci înţelesese că Profetul vorbea de el însuşi şi că această alegere care-i fusese propusă însemna iminenţa morţii. Abu Bakr exclamă: “O Profetule, îţi dăm ca răscumpărare mamele şi taţii noştri.” Ceilalţi companioni care erau aşezaţi aproape de Profet nu înţeleseră sensul acestor cuvinte şi fură intrigaţi atât de lacrimile lui Abu Bakr cât şi de ciudatul său răspuns.

Profetul îl acoperi pe tovarăşul său cu o privire plină de afecţiune şi declară: “O oameni, omul care mi-a fost cel mai binefăcător atât prin prezenţa lui cât şi prin ceea ce mâna lui mi-a dat este Abu Bakr. Dar compania plăcut şi frăţia întru credinţă sunt ale noastre până ce Dumnezeu ne uneşte în Prezenţa Sa.”

Şi mai spuse parcurgând cu privirea numeroasele uşi ale locuinţelor private care se deschideau direct spre Moschee: “Priviţi aceste uşi care dau buzna în Moschee: toate să fie zidite, mai puţin uşa lui Abu Bakr.” Înainte de a părăsi amvonul, mai spuse: “V-am luat-o înainte şi vă sunt martor. Nu mi-e teamă c-aţi putea pune idoli alături de Dumnezeu, ci mi-e teamă pentru voi de lumea asta, în care v-aţi putea întrece în goana după bunurile lumeşti.” (Hadith adus de Al-Bukhari şi de Imamul Malik în lucrarea lui Muata’. Mai poate fi găsit în Sîra lui Ibn Işâq).

Avem aici un anume hadith al cărui discurs poate fi calificat drept intim, pentru că priveşte relaţia Profetului cu Domnul său. Se poate spune chiar că obiectul acestui discurs este cunoaşterea divină făcută posibilă prin intermediul Profetului.

Întrebarea este deci cum s-ar putea interveni în această intimitate, în această comunicare care nu se adresează musulmanilor, cu caracter aparte?

Limba şi raţionamentul sunt limitate când este vorba de înţeles. Dintre toţi companionii aşezaţi în faţa amvonului Profetului, doar Abu Bakr a înţeles, a avut privilegiul de a accede la sensurile acestei intimităţi. De ce? Pentru că Abu Bakr era dintre toţi cel care cunoştea cel mai bine firea Profetului. Nu este vorba de cunoaşterea lucrurilor religiei, căci profeţia era închisă, fusese transmisă, Profetul aflându-se în pragul morţii. Este vorba de cunoaşterea naturii intime a Profetului aproape până la comuniunea cu el în intimitatea lui Dumnezeu.

Atunci când ajungi la această cunoaştere totul devine derizoriu: limbaj, cuvinte, concepte… Sensul este ininteligibil tuturor celor care nu s-au cufundat într-o mahabba (dragoste) absolută.

Mahabba devine deci singura posibilitate pentru a dobândi această ştiinţă, această cunoaştere a Profetului (pacea şi graţia divină să fie asupra sa). Fiecare dintre tovarăşi avea o porţiune din această ştiinţă în proporţie cu dragostea lui, dar Abu Bakr avea cunoaşterea totală pentru că mahabba era pentru el totală.

Atunci când eşti animat de o astfel de mahabba, devii ciudat în ochii tuturor celor care te înconjoară, ciudat prin emoţii, prin lacrimi, şi chiar prin cuvintele pe care le spui.

Atunci când Abu Bakr înţelesese, a exclamat: “O Profetule, am putea să-ţi dăm ca răscumpărare mamele şi taţii noştri”, companionii erau intrigaţi. De fapt, el voia să spună: “De-am putea să sacrificăm ceea ce ne este cel mai drag, adică mamele şi taţii noştri, numai ca tu să rămâi în viaţă, printre noi.”

Sufiţii zic: “Zestrea noastră este ridicată pentru cel care doreşte să ne cunoască” şi Abu Bakr a plătit cu generozitate această zestre, aşa cum a declarat-o Profetul: “O oameni! Cel care mi-a fost cel mai binefăcător prin tovărăşia sa şi prin ceea ce mâna sa mi-a dat este Abu Bakr.”

Va spune apoi: “Zidiţi uşile care dau buzna în Moscheee, cu excepţia uşii lui Abu Bakr”, aluzie simbolică la intrarea în inima Profetului. Doar Abu Bakr putea intra în creuzetul cunoaşterii intime a ştiinţei lui Dumnezeu, inaccesibilă oamenilor obişnuiţi, inima Profetului simbolizată prin moscheea din Medina…

Kamal Abdelmajid, Departamentul de studii islamice, Facultatea de Litere şi Ştiinţe Umaniste Ben Msik, Casablanca, Maroc.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: