Copilăria Profetului (slaws) şi semnificaţiile ei

Convorbirea din această săptămână este o lectură a Sîrei Profetului (rugăciunile şi mila lui Dumnezeu fie asupra lui !), o lectură asupra căreia a se află luminile dhikr-ului. Sidi Muhammad Benaich a scris deja în paginile noastre un articol intitulat: Staţiuni spirituale în Hegira Profetului, septembrie 2003.

Relectura Sîrei Profetului (pacea şi mila divină fie asupra lui !) este o operaţiune fără sfârşit. Aşa cum s-a spus şi în convorbirea precedentă, o predispoziţie din ce în ce mai mare a lectorului permite textului să-şi dezvăluie sensurile inepuizabile. Totul în viaţa, în cuvintele şi în gesturile Profetului este pretext pentru meditaţie, sursă de învăţături. Dumnezeu spune Profetului: “El nu vorbeşte cuprins de rătăcire, el nu este decât un cuvânt revelat.”

Vom încerca în această convorbire să punem în evidenţă anumite corespondenţe între copilăria Profetului, adoptarea sa de către o doică, şi realitatea sa grandioasă, realitate pe care cuvântul divin o rezumă astfel: “Şi Noi nu te-am trimis decât ca pe o dovadă a milei noastre pentru univers.”

Bogăţia unei femei sărace: Halima Saadia

Notabilii de la Mecca aveau obiceiul să-şi încredinţeze copiii doicelor beduine care îi creşteau departe de oraş. Aerul oraşului era dăunător copiilor de vârstă mică, astfel încât aceştea creşteau în Badia cea locuită de beduini şi nomazi. Puţin timp după naşterea Profetului, mai multe femei beduine veniră la Mecca în căutare de noi-născuţi. Originea săracă a micului Muhammad, faptul că era orfan, au făcut ca el să nu suscite interesul doicilor prea ocupate să rivalizeze pentru a obţine privilegiul adopţiei unui copil dintr-o familie înstărită. Halima, din tribul Bni Sâad, era singura doică pe care nici un notabil din Mecca n-a acceptat-o din cauza sărăciei ei. Providenţa divină a făcut ca aceste două destine să se întâlnească, cel al unei femei sărace pe care nici un om bogat din Mecca n-a vrut-o şi cel al unui copilaş sărac pentru care nici o femeie n-a dorit să fie doică.

Foarte repede Halima Saadia şi-a dat seama că această adopţie binecuvântată avea să-i lumineze căminul. Halima devenea bogată prin prezenţa Profetului, a aceluia care era “sărac în Dumnezeu şi bogat prin El”.

Ea povesteşte că, atunci când l-a văzut pentru prima dată pe micul Muhammad: “[…] eram deosebit de emoţionată la vederea acestui copilaş atât de frumos care avea să se stingă în aerul vătămător al oraşului. Compasiunea mi-a umplut inima. Mi-am simţit în mod miraculos laptele în sâni, gata să ţâşnească în direcţia copilului, şi i-am spus soţului meu: “Pe numele lui Dumnezeu! Mă încearcă o dorinţă puternică să-l adopt pe acest orfelin, oricât de slabă ar fi speranţa noastră de a fi plătiţi pentru asta.” (Biographie de E. Dinet) Mai târziu ea fu martora multor altor semne ale binecuvântării: laptele abundent nu-i lipsi niciodată, nici lui nici celorlalţi fraţi de lapte, cămila cu ugerele uscate începu şi ea să producă lapte din abundenţă, aşezările tribului Bnu Sâad decimate de foamete regăsiră o prosperitate niciodată cunoscută până atunci.

Săracul în Dumnezeu, bogat prin El

Sărăcia materială a Profetului, compensată de imensul şi generosul dar al lui Dumnezeu, reiese din lectura suratei 93, A luminei zilei:

“Pe lumina zilei!

Pe noaptea ce învăluie pământul!

Domnul tău nici nu te-a părăsit nici nu te-a urât!

Pentru tine, mai bună va fi Viaţa de Apoi decât Viaţa de Acum!

Din darurile Sale Domnul tău îţi va dărui, iar tu mulţumit vei fi.

Nu te-a aflat El orfan şi te-a adăpostit?

Rătăcitor te-a aflat şi te-a călăuzit?

Sărac te-a aflat şi te-a îmbogăţit?

Orfanul, tu să nu-l oropseşti!

Cerşetorul, tu să nu-l alungi!

De harul Domnului tău, necurmat să povesteşti!

Acest dar al lui Dumnezeu devine obligatoriu în relaţia dintre Profet şi aproapele său: “Nu te-a aflat El orfelin?… Orfanul, tu să nu-l oropseşti!” Se poate înţelege mai bine astfel misiunea de educator a Profetului. Abia după ce a traversat diferitele etape ale educaţiei divine s-a pregătit Profetul să devină la rândul său educator. Educaţia divină, care trebuie înţelească ca un dar, o formă a milei divine, este prealabilul educaţiei oamenilor. Seyydina Muhammadan spune într-un hadith: “Dumnezeu m-a învăţat şi a împlinit educaţia mea.”

Corespondenţe simbolice între numele Halima şi realitatea mizericordioasă a Profetului: resemnare în faţa nefericirii şi pudoare.

Dacă ne oprim la rădăcina numelui Halima, descoperim că provine din “hilm”, ceea ce înseamnă resemnare în faţa nefericirii, răbdarea cu care îndurăm ofensele, răbdarea în vremuri potrivnice, tenacitatea de a răspunde răului cu binele… Această calitate este de fapt un a tribut al Profetului. Profetul a răsplătit-o pe Halima şi nu invers. În acelaşi fel, atunci când ea spune: “[…] eram deosebit de emoţionată la vederea acestui copilaş atât de frumos care avea să se stingă în aerul vătămător al oraşului. Compasiunea mi-a umplut inima […] “ emoţia şi compasiunea sunt produse aici de vederea Profetului copil. Graţie acestei imagini binecuvântate aceste sentimente sunt proiectate în inima Halimei Saadia. Aceasta se va “împodobi” de acum cu aceste calităţi şi, în cele ce urmează, cu multe altele…

Resemnarea în nefericire şi iertarea în forma ei extremă transpar într-o manieră elocventă din Sîra Profetului. În timpul momentelor de nedreptate şi extremă suferinţă pe care poporul l-a făcut să le îndure, Profetul a fost vizitat de îngerul Gabriel. Acesta i-a spus: “Dacă doreşti, Domnul tău poate să-i pedepsească şi să te scape de ei.” Profetul avu, în chip de răspuns, această rugăciune sublimă: “Doamne, iară-i căci nu ştiu ce fac, fie ca Tu să scoţi dintre ei un popor credincios.”

În timpul intrării triumfale în Mecca, în momentul în care poporul care-l persecutase atât de mult (gândiţi-vă la apropiaţii săi: unchiul şi protectorul său Hamza asasinat cu sălbăticie, fetele sale maltratate etc.) erau la cheremul său, a spus cuvintele: “Nici o dojenire nu vă va fi făcută astăzi. Dumnezeu să vă ierte vouă! El este prea Milosul miloşilor!” (Coran 12, 92).

În faţa acestei atitudini nobile, chiar şi un orientalist, non musulman, atât de imparţial şi critic ca şi Régis Blanchère, exclamă într-una din scrierile sale: “Nici indiferenţa, nici rănile amorului propriu, nici daunele aduse intereselor sale materiale, nici maşinaţiile şi ameninţările, nici mai ales ofertele de compromis prezentate în repetate rânduri de politeişti n-au putut să-l deturneze de la misiunea lui… Orice s-ar spune, omul acesta a fost bun şi generos…”

O altă relaţie trebuie stabilită între “hilm” (răbdare în suferinţă) şi pudoare. Companionii spuneau despre Profet că “era mai pudic decât fecioara în spatele voalului”. Doica Halima Saadia povesteşte despre copilăria Profetului: “Când Muhammad a ajuns la doi ani, l-am înţărcat… Nu plângea şi nici nu ţipa niciodată, afară decât atunci când nuditatea sa era expusă privirilor.” Dumnezeu recunoaşte această calitate a Profetului Său într-un verset în care credincioşii, intrând în intimitatea Profetului lipsiţi de politeţe, sunt preveniţi: “O, voi cei care credeţi! Nu intraţi în casele Profetului fără să vi se fi îngăduit să veniţi la masă şi fără să aşteptaţi timpul. Când sunteţi chemaţi, intraţi, însă apoi retrageţi-vă după ce aţi mâncat fără să vă desfătaţi cu poveşti, căci aşa îl necăjiţi pe Profet, iar el se ruşinează de voi, însă Dumnezeu nu se ruşinează de Adevăr.” (Coran 33, 53)

Această pudoare este ceea ce împiedică răzbunarea, ea îl reţine pe autorul ei în momentele de mânie şi-l predispune la iertare. Profetul zicea: “Dacă nu ţi-e ruşine, atunci acţionezi cum te taie capul!” Relaţia “organică” între pudoare şi alte virtuţi precum iertarea, compasiunea, mila şi în cele din urmă mahabba (dragostea adevărată) este una dintre marile lecţii asupra căreia trebuie meditat în educaţia unui copil. Aici este marea diferenţă faţă de moştenirea unor şcoli de psihanaliză şi chiar de psihologie care-i încurajează pe părinţi să renunţe la “tabuurile sociale care reprimă pudoarea” pentru a-l elibera pe copil şi a-l ajuta să se dezvolte. A gândi astfel înseamnă a nu cunoaşte existenţa relaţiilor subtile dintre diferitele calităţi umane, pe care numai lumina credinţei permite s-o înţelegem.

În convorbirea următoare vom continua această meditaţie asupra copilăriei virtuoase a Profetului, pornind de la episodul în care doi necunoscuţi îl capturează pe copilul Muhammad şi-i străpung pieptul, operaţiune “chirurgicală” cu semnificaţii simbolice extraordinare.

***

În convorbirea precedentă, meditasem în privinţa anumitor momente privilegiate din copilăria Profetului (pacea şi binecuvântarea divină fie asupra lui!): adoptarea lui de către o doică săracă pe care nici un om de vază din Mecca n-a agreat-o, corespondenţele dintre numele Halima şi natura răbdătoare în suferinţă a Profetului, relaţiile subtile dintre pudoare (care se numără printre virtuţile Profetului enumerate în sîra şi reamintite de Coran) şi alte calităţi precum compasiunea şi mahabba. Am explicat că pudoarea făcea parte din credinţă şi că predispunea la nobleţea comportamentului, îndulcind inima, deschizând toate virtuţile care-l caracterizează pe Profet.

Coranul spune: “Dacă ai fi fost crud şi aspru la inimă, ei s-ar fi scuturat de tine.” (Sura Neamul lui Imran 3, 159). Inima este comparată aici cu ceva dulce, cu sursa atractivităţii care fascinează oamenii. Profetul a avut o inimă binevoitoare, dulce, plină de atenţie, din această cauză celelalte inimi s-au înclinat în preajma sa.

Am examinat şi semnificaţiile remarcabile ale Surei Ad-Duha (Lumina Zilei) în care Dumnezeu îi aminteşte Profetului binecuvântarea şi protecţia revărsate asupra lui. Această Sură ne permite să înţelegem educaţia divină a Profetului, prealabilă educaţiei date de oameni. “Dumnezeu m-a educat şi a şlefuit educaţia mea”, spune Profetul.

Momentul crucial al acestei educaţii divine este deschiderea inimii lui Seyydina Muhammad spre cunoaşterea şi lumina Profeţiei. Nu este deci o coincidenţă faptul că Sura Deschiderea este imediat după Sura Lumina Zilei “Nu ţi-am deschis Noi are pieptul? Nu ţi-am luat povara care-ţi frângea spatele?” (Sura 94, Deschiderea, 1-2-3). Ca şi cum, indirect, Dumnezeu ne-ar spune: “L-am educat să-i înveţe pe oameni şi am şlefuit această educaţie lărgindu-i pieptul, îndepărtând din el orice posibilitate a răului, făcând din el o fiinţă cu adevărat liberă.” Din acel moment, el a devenit gata, liber, eliberat de orice posibilitate a răului. Sfârşitul Surei spune: “Când ai isprăvit munca, ridică-te şi către Domnul tău caută cu dor!” Pentru a fi un învăţător spiritual, trebuia să devină un om liber, totalmente liber. La această libertate adevărată aspiră sufiţii: eliberarea de poverile inimii, de ceea ce ne posedă, ne aserveşte: pasiuni, obiecte…”

Să ne reîntoarcem la Sura Ad-Duha. Sîra explică în detaliu evenimentul la care se face aluzie în ea. Să recitim împreună din emoţionanta biografie redactată de Etienne Dinet: “… Într-o dimineaţă, plecase cu fratele său de lapte pentru a mâna la păşune turmele doicei sale şi ale soţului ei. Dintr-o dată, spre miezul zilei, micul tovarăş al lui Muhammad reveni singur şi, cu o voce întretăiată de sughiţuri de spaimă, strigă tatălui şi mamei sale: “Fugiţi repede, fratele meu Qurayşit, depărtându-se de noi după obiceiul său, a fost înhăţat de doi oameni îmbrăcaţi în alb, care l-au aruncat la pământ şi i-au despicat pieptul!” Înnebunită, biata Halima, urmată îndeaproape de soţul său, alergă cât de tare o ţinură picioarele încotro arătase păstoraşul. Îl găsiră pe Muhammad aşezat pe vârful unui deal. Era perfect calm, dar chipul său luase culoarea sumbră a prafului în care trebuie cu toţii să ne întoarcem. Îl îmbrăţişară cu căldură şi-l năpădiră cu întrebări: “Ce te supără, copile al nostru? Ce ţi s-a întâmplat?”

“În timp ce păzeam mioarele la păşune, răspunse el, am văzut apărând două forme albe pe care le-am crezut la început două păsări mari. Apoi, aceste forme apropiindu-se cu rapiditate, mi-am dat seama că mă înşelasem. Erau doi bărbaţi îmbracaţi în nişte straie de un alb orbitor. Unul dintre ei zise celuilalt arătând spre mine: “El e?” “Da, el este.” În timp ce îngheţasem de spaimă, mă înhăţară, mă trântiră la pământ şi-mi despicară pieptul. Retraseră imediat din inima mea o piatră neagră pe care o aruncară departe, apoi îmi închiseseră inima şi dispărură ca nişte fantome.”

Acest episod foarte impresionant arată în ce fel pieptul binecuvântat al Profetului nostru a fost lărgit pentru a se îndepărta din el tot ce ar putea constitui un voal între servitor şi Domnul Său, orice gând tulbure, orice posibilitate a răului. Scopul este ca Profetul să călătorească pe drumul excelenţei comportamentului: “Tu ai o fire preaînălţată” (Coran 68, 4). Trebuie înţeles că aceste moravuri sunt de două feluri, cele care ţin de comportamentul exterior, social şi cele care au trăsătura interiorităţi, a inimii.

Fiind vorba de această problemă a inimii, sufiţii au vorbit de o ştiinţă a inspiraţiilor. Ei disting patru tipuri de inspiraţii: divine, angelice, satanice şi cele insuflate de ego. În inima lui Muhammad nu există loc decât pentru Dumnezeu. “Nici cerul, nici pământul nu pot să mă conţină, dar inima servitorului meu mă poate cuprinde”, spune un hadith qudsi.

În cele din urmă, scopul educaţiei spirituale este acela de a ajunge la ceea ce sufiţii numesc “nobleţea instinctului”, realizarea simbolică a deschiderii, lărgirea pieptului, expulzarea definitivă a tuturor inspiraţiilor egotice sau satanice, altfel spus: “moartea egoului”. Aceasta este pentru credincios munca întregii sale vieţi, uşurată de educaţia spirituală (a cărei bază este dhikr-ul) şi tovărăşia spirituală.

Să notăm că deschiderea este în cazul Profetului un dar divin, un privilegiu dăruit de Dumnezeu. Profetul nu l-a cerut. El a venit în lume sub semnul Unităţii. Inima sa, încă din copilărie, lăuda şi proclama Unicitatea. Deschiderea este pentru el o împlinire.

Să mai notăm că în cazul lui Moise (pacea fie asupra lui!), deschiderea este cerută. Atunci când Dumnezeu îi porunceşte să se ducă la Faraon, el face această rugăciune:

“Domnul meu! Lărgeşte-mi mie pieptul! Înlesneşte-mi sarcina, dezleagă-mi nodul limbii ca ei să înţeleagă spusa mea. Dă-mi un sfetnic dintre ai mei, pe Aaron, fratele meu! Întăreşte-mi cu el spatele, alătură-l sarcinii mele ca să Te preamărim mult, ca să Te amintim mult. Tu eşti Cel ce ne vede!” (Coran 20, 24-35)

În cazul Profetului există două tipuri de deschidere. Prima este cea evocată în Sura Ad-Duha. Aceasta este pregătirea pentru educaţia oamenilor, pentru excelenţa comportamentului, pentru Profeţie. Cea de-a doua deschidere este cea care-l va pregăti pe Profet pentru apropiere, pentru întâlnirea cu Domnul Său, pentru ascensiunea noctură. Îngerul Gabriel însuşi, care-l însoţeşte pe Profet, se opreşte la o limită pe care nu o poate depăşi fără să rişte aneantizarea. Coranul vorbeşte de această călătorie celestă (concomitent în corp cât şi în spirit – ar-rûh) şi sîra o aminteşte în descrierile făcute de Profet tovarăşilor săi: “Pe stelele ce asfinţesc! Prietenul vostru nu se rătăceşte şi nici nu cade în greşeală: el nu vorbeşte din patimă. Aceasta este o Dezvăluire ce i-a fost dezvăluită. I-a făcut-o cunoscută cel tare la putere, cel cu iscusinţă, ce s-a aşezat pe orizontul cel mai înalt, apoi s-a apropiat stând aninat. El era la o depărtare de două aruncături de suliţă şi atunci i-a dezvăluit robului Său ceea ce i-a dezvăluit. Inima nu i-a socotit amăgire ceea ce el a văzut. Vă îndoiţi de ceea ce el a văzut? El l-a văzut încă o dată, lângă Lotusul de la capăt unde se află Grădina Lăcaşului, atunci când Lotusul era învăluit de ceea ce era învăluit. Privirea sa nu s-a abătut şi nici n-a fost stingherită. El a văzut semnele cele mari ale Domnului său.” (Sura Stelele).

(Muhammad Benaich este profesor de teologie la Universitatea din Tétouan, Maroc.)

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: