Despre Cunoașterea lui Dumnezeu (Imam al-Ghazali)

Pe măsură ce ajungem la o anumită cunoaștere a atributelor și esenței lui Dumnezeu, prin contemplarea atributelor și esențelor spiritului, începem să înțelegem felul în care Dumnezeu lucrează, cârmuiește și dă puteri îngerilor, etc. observând felul în care fiecare dintre noi își cârmuiește micul său regat. Un mic exemplu: să presupunem că cineva vrea să scrie numele Domnului. Prima data, dorința ia naștere în inima sa, apoi este trimisă creierului prin forțele vitale, apoi forma cuvântului ”Dumnezeu” se formează în lăcașurile creierului, de unde călătorește prin canalele nervoase și pune în mișcare degetele, care la rândul lor pun în mișcare condeiul, și astfel numele ”Dumnezeu” este trasat pe hârtie exact cum a fost conceput în creierul celui care scrie. Similar, când Dumnezeu voiește un lucru, acesta apare în planul spiritual, numit de Coran ”Tronul”; de la tron trece, printr-un curent spiritual, pe un plan inferior numit ”Jilțul”; apoi forma sa apare pe ”Tabla Destinului” unde, prin intermediul forțelor angelice, îmbracă formă concretă și apare pe pământ sub formă de plante, copaci și animale, reprezentând voința și gândul lui Dumnezeu, la fel cum literele scrise reprezintă dorința concepută în inima celui ce scrie, forma prezentă în creierul acestuia.

Doar un rege poate înțelege un alt rege; de aceea Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare din noi un rege în miniatură, peste un regat ce este o copie infinit mai mică a Regatului Său. În regatul omului, ”Tronul” lui Dumnezeu este reprezentat de suflet, Arhanghelul de inimă, ”Jilțul” de creier, iar ”Tabla” de către vistieria gândului. Sufletul, indivizibil și nelimitat la un loc anume, guvernează corpul după cum Dumnezeu guvernează universul. Pe scurt, fiecaruia din noi i se încredințează un mic regat, și i se impune a fi cu grijă în cârmuirea acestuia.

Cât privește recunoașterea Providenței Divine, există multe grade de cunoaștere. Fizicianul simplu este ca o furnică ce, mergând pe o foaie de hârtie și observând litere nergre pe intinderea ei, atribuie Cauza acestora doar condeiului.  Astronomul este asemenea unei furnici cu o viziune ceva mai amplă, ce poate vedea și degetele ce mișcă condeiul. Acesta știe deci că elementele naturii sunt sub puterea stelelor, dar nu știe că stelele sunt sub puterea îngerilor. Astfel, având în vedere diversele grade de percepție ale oamenilor, e inevitabilă apariția anumitor polemici atunci când se încearcă stabilirea cauzelor pornind de la efecte. Cei ai căror ochi nu văd niciodată dincolo de lumea fenomenală sunt exact ca cei ce confundă servitorii cei mai de jos cu regele. Pentru a putea exista știință, legile ce guvernează fenomenele trebuie să fie constante. Totuși, este o mare greșeală a confunda slujitorul cu stapânul.

Atâta vreme cât va exista această diferență între facultățile de percepție ale celor ce observă, polemicile inevitabil vor continua. Este ca și cum niște orbi, aflând că un elefant a sosit în orașul lor, ar merge să îl cerceteze. Singura cunoaștere pe care ei o pot obține vine prin intermediul pipăitului; astfel, unul atinge piciorul animalului, altul colții de fildeș, altul urechea, și fiecare după propria percepție declară a avea de-a face cu o coloană, un stâlp gros, sau o pătură, fiecare confundând partea cu întregul. Așa ajung fizicianul și astronomul să confunde legile pe care le observă cu Legiutorul. O greșeală asemănătoare i se atribuie în Coran lui Avraam, ce s-a îndreptat în adorație spre stele, lună și soare. Până când, devenind conștient de Cel care le-a creat pe acestea, a exclamat: ”Nu ador ceea ce apune”.

Un exemplu comun privind confuzia între Cauza Primă și cauzele secundare îl găsim în cazul așa-ziselor boli.  De pildă, dacă un om își pierde interesul în cele lumești, dezvoltă o repulsie față de plăcerile comune, și apare adâncit în tristețe, doctorul va spune: ”Iată un caz de depresie, ce are nevoie de cutare sau cutare medicament”. Fizicianul va spune: ”aceasta este o uscăciune a creierului, provocată de vremea călduroasă, și nu va trece până nu crește umezeala din aer”. Astrologul va pune boala pe seama vreunei conjunții sau opoziții a planetelor. După cuvintele Coranului: ”Înțelepciunea lor nu poate merge mai departe de atât”. Ei nu se gândesc că felul în care se întâmplă în realitate lucrurile este diferit: atunci când cel Atotputernic se îngrijește de bunăstarea unui om, El comandă servitorilor săi, planetelor, sau elementelor să producă în el o stare care să-i înlesnească o revenire dinspre această lume înspre Creatorul său. Cunoașterea acestui fapt este ca o perlă lustruită din oceanul de cunoaștere inspirată, față de care celelalte forme de știință sunt ca insulele față de mare.

Doctorul, fizicianul și astronomul au fără îndoială dreptate, fiecare în ramura sa de cunoaștere, dar nu înțeleg, de pildă, că boala este o coardă a iubirii, prin care Dumnezeu îi trage spre el pe sfinții despre care El a spus: ”Am fost bolnav, și nu M-ați vizitat”. Boala în sine este una din acele forme experiențiale prin care omul ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, după cum El Însuși a spus prin cuvintele Profetului: ”Și bolile sunt servitorii Mei, servitori ce-i însoțesc pe aleșii Mei”.

Considerațiile de mai sus ne ajută să ne apropiem de sensul mai multor ziceri aflate mai mereu pe buzele Credincioșilor: ”Dumnezeu este sfânt”, ”lăudat fie Domnul”, ”Nu există divinitate în afara lui Dumnezeu Unul”, ”Dumnezeu este mare”. În legătură cu ultima remarcă putem spune că nu înseamnă că Dumnezeu este mai mare decât creația, căci Creația este manifestarea Sa tot așa cum lumina manifestă soarele, și nu ar avea sens să spunem că soarele este mai mare decât lumina sa. Ceea ce vrea să spună această afirmație este că măreția lui Dumnezeu transcende nemăsurat facultățile noastre cognitive, și ideea pe care ne-o putem forma despre ea nu poate fi decât vagă și imperfectă. Dacă un copil ne cere să-i spunem care este plăcerea în a stăpâni ceva, i-am putea răspunde că aceasta este asemănătoare plăcerii din jocul cu mingea, deși cele două nu au în realitate nimic altceva în comun în afara faptului că ambele intră în categoria plăcerilor. Astfel, exclamația ”Dumnezeu e Mare” exprimă faptul că măreția Lui depășește cu mult toate puterile noastre de înțelegere. Mai mult, această cunoaștere imperfectă pe care o putem obține nu este una doar speculativă, ci trebuie însoțită de acte de devoțiune și adorație. La moarte, omul rămâne singur cu Dumnezeu și atunci când trebuie să trăim cu cineva, măsura fericirii noastre depinde de afecțiunea pe care o purtăm acelei persoane. Iubirea este esența fericirii, iar iubirea de Dumnezeu este întreținută și crește în actele de adorație. O astfel de adorație și constantă aducere aminte de Dumnezeu implică o anumită asprime și o anume stăpânire a poftelor trupești. Nu este vorba despre a elimina complet aceste porniri, căci atunci rasa umană ar dispărea cu totul de pe fața pământului. Totuși, aici trebuie puse limite stricte, și cum omul nu este un bun judecător pentru sine însuși în ceea ce privește aceste limite, se impune o ghidare spirituală. Acești ghizi spirituali sunt profeții, iar legile pe care le-au adus prin inspirație divină prescriu limitele de urmat în fiecare aspect. După cuvintele Coranului, cei care încalcă aceste legi nu fac altceva decât să-și  ”rănească propriul suflet”.

*********************************

(Fragment din Al-Ghazali, ”Alchimia Fericirii”, cap. 2: Cunoașterea lui Dumnezeu.
În traducere am avut la baza ediția engleză ”The Alchemy of Happiness”, în traducerea lui Claud Field, dar am preluat câteva fragmente și din ediția română, Editura All, 2014)

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: