Despre Rău (Emirul Abd el-Kader)

Un text magistral al Emirului Abd el-Kader despre ”problema răului”, care în ciuda conciziei reușește să atingă toate aspectele fundamentale ale acestui delicat subiect: atitudinea față de rău în funcție de gradul de cunoaștere și realizare al fiecăruia, existența unui Agent unic sau a fiecărui ”făptuitor de rău”, distincțiile ce trebuie făcute în funcție de orientarea predilectă (spre Lege – Shari’a sau spre Adevărul unic – Haqiqa).

Și evident, puternica frază de final ce pune în lumină subtilitatea discernământului născut din ”experiență spirituală (dhawq) și viziune directă (shuhud)”:  ”gnosticul ce deține sensul convenanțelor spirituale știe să diferențieze locurile și circumstanțele și ceea ce ele impun ca obligație, alegând atitudinea potrivită fiecărui loc și moment în parte”

——————————————————–

Este menționat în Sahih (a lui Muslim) că Profetul (s.l.a.w.s.) a spus:
”Cel dintre voi care este martorul unui rău, să i se opună prin faptă (literal: cu mâna proprie); dacă nu poate, atunci să i se opună prin cuvânt; iar dacă nici asta nu este posibil, atunci să i se opună în inima sa – aceasta este condiția minimă impusă de credință.”

Cei cărora le revine dreptul de a răspunde la rău prin forță sunt sultanul și cei ce dețin autoritatea, căci acesta este rolul lor. Opoziția prin cuvânt aparține înțelepților Legii, a căror Știință este recunoscută și pe care aceștia o comunică în public. În sfârșit, opoziția în inimă este cea care aparține credincioșilor obișnuiți, din momentul în care știu să recunoască un rău; această atitudine constă în a respinge în forul lor interior actele sau atitudinile interzise de religie. Aceasta, pentru credinciosul de rând, face parte din credința sa în revelația muhammadiană.

Cât despre acela care nu aparține niciuneia dintre aceste trei categorii, adică cel care în orice acțiune îl vede pe singurul Agent veritabil, lui nu i se aplică această obligație. Opoziția la rău prin faptă (din partea celor ce dețin autoritatea), sau prin cuvânt (al celor autorizați să comunice și să interpreteze Legea) aduce cu sine un beneficiu pentru comunitate și pentru cel care comite răul. Opoziția la rău prin inimă, în schimb, nu are beneficii decât pentru credinciosul însuși, căci ea întărește credința prin convingerea că răul este interzis și previne astfel orice înclinație înspre a înfăptui rău. Însă faptul de a nu se opune în forul interior răului nu înseamnă ipso facto nerespectarea unuia dintre stâlpii legii sacre, și nu are ca efect schimbarea unor acte ilicite in acte permise.

Imamul gnosticilor, shaikh-ul Muhyi l-Din (Ibn Arabi) a spus apropo de secretul numerelor: ”Atunci când omul luptă contra propriilor pasiuni, să dea prioritate numărului par asupra celui impar” – adică: să prefere contemplarea simultană a lui Dumnezeu și a servitorului contemplării ”impare”, care este contemplarea lui Dumnezeu și doar a Lui. ”Și atunci când luptă împotriva pasiunilor altora, imparul să aibă autoritate asupra numărului par” – adică: să dea prioritate doar contemplării lui Dumnezeu, atestând astfel Unicitatea divină. Un alt gnostic a spus astfel: ”Cel ce privește păcătoșii din perspectiva Legii, îi urăște; cel care îi privește prin ochiul Adevărului esențial, îi iartă.”

Cel ce ajunge la adevărata cunoaștere a Unicității divine și cunoaște sensul cuvintelor: ”Dumnezeu v-a creat, pe voi și ceea ce faceți” (Coran 37:96); ”Nu au putere asupra a nimic din ceea ce au dobândit” (Coran 2:264); ”Nu sunteți voi cei care i-ați omorât, ci Dumnezeu este Cel care i-a omorât” (Coran 8:17); ”Voi nu voiți nimic fără ca Dumnezeu să voiască” (Coran 76:30); ”Oare nu Lui îi aparțin creația și porunca?” (Coran 7:54); ”Spune: toate lucrurile purced din Dumnezeu” (Coran 4:77), la fel ca alte versete ce indică că Dumnezeu singur acționează – cel deci ce cunoaște acestea, dintr-o știință fondată pe experiență spirituală (dhawq) și viziune directă (shuhud) si nu pe imaginație și presupunere, acela știe că toate creaturile nu sunt nimic altceva decât receptaculele actelor, cuvintelor și intențiilor pe care Dumnezeu le creează în ele, și față de care ele (creaturile) sunt fără putere. Și asta chiar dacă, pe de altă parte, Dumnezeu le cheamă, le impune obligații și le dă porunci.

În aceste condiții, nu este neapărat de datoria omului să apere cu strășnicie drepturile lui Dumnezeu sau ale sale proprii, în afară de cazurile în care este dintre cei ce dețin puterea și autoritatea, sau printre acei savanți exoterici ce se fac cunoscuți ca atare, sau aparține grupului credincioșilor obișnuiți: în aceste cazuri, omul va încerca să se opună răului prin conformitate și supunere la ordinul Legislatorului, in vederea beneficiilor pe care acesta din urmă îi spune că se găsesc într-o astfel de atitudine. Însă dacă omul nu aparține acestor trei grupuri, a se opune răului este echivalent pentru el cu a-I asocia lui Dumnezeu altceva decât El și a nega Unicitatea divină. Unicitatea divină, de altfel, exclude opoziția la rău prin inimă, căci ea exclude atribuirea oricărui act unui agent aparent. Nu există o ființă care să poată să I se ”opună”, deoarece o unică și aceeași Realitate este unicul Agent al tuturor actelor atribuite creaturilor. Dacă ar exista un alt agent în afară de Dumnezeu, nu ar mai exista Unicitatea divină. Ceea ce provoacă opoziția la rău prin inimă este existența actului, și nu există niciun Agent (al acestui act) în afară de Dumnezeu.

Această problemă este una dintre cele pe care inițiații o consideră dintre cele mai dificile. Însă gnosticul ce deține sensul convenanțelor spirituale știe să diferențieze locurile și circumstanțele și ceea ce ele impun ca obligație, alegând atitudinea potrivită fiecărui loc și moment în parte.

(Mawqif 133, traducere din franceză după ediția lui M.Chodkiewicz)

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: