Despre Tarbiya (Shaykh ‘Abd al-Aziz al-Dabbagh)

Fragmentul de mai jos este tradus din lucrarea “Ad-Dahab alibriz” (1717) a shaikh-ului Ahmad ibn al-Mubarak al-Sijilmasi al-Lamati (1679-1743), principala sursă pentru învățăturile Shaikh-ului marocan Abd al Aziz al-Dabbagh  (figură proeminentă a tariqa Muhamadiyya).

Fragmentul face referire la celebra sentință a lui Abū l-Abbas al-Ḥaḍrāmi: “Educația spirituală în sensul tehnic a încetat să se mai practice, și tot ce rămâne este educația prin zel spiritual (himma) și stări spirituale (hal). Deci vă revine datoria de a urma Coranul și Sunna, fără adăugiri sau omisiuni”

Clarificările făcute de shaikh-ul al-Dabbagh sunt edificatoare pentru două aspecte esențiale ale căii spirituale sufite: respectul și adeziunea completă la normele așa-zis “exterioare” ale Islamului (pe care educația spirituală le “iluminează” și le “ridică” în sensul de amploare), și importanța unei educații spirituale (tarbiya) pentru cel ce Îl caută pe Dumnezeu, în special în aceste vremuri de falsitate și confuzie.

Educația spirituală (tarbiya) implică purificarea ego-ului (nafs) și eliminarea defectelor sale, pentru a putea deveni capabil de a purta Secretul. Singura modalitate de a ajunge la aceasta este curățarea egoului de întuneric și tăierea legăturilor de falsitate care îl țin legat.
Această rupere de fals se datorează uneori unei purități înnăscute, și atunci Dumnezeu curăță sufletul fără niciun intermediar. Astfel se întâmpla în primele trei secole virtuoase (ale Islamului). Acestea au fost cele mai bune veacuri; oamenii erau devotați Adevărului și permanent concentrați asupra lui. Atunci când mergeau la somn, o făceau întru Adevăr. Când se trezeau, se trezeau la Adevăr. Când se mișcau, se mișcau în Adevăr. Dacă Dumnezeu ar permite cuiva să le examineze ființa interioară, ar vedea că mintea le era devotată în exclusivitate lui Dumnezeu și Mesagerului Său, căutând permanent acordul cu Aceștia. Câtă bunătate abunda în ei! Lumina Adevărului strălucea în natura lor. În ei s-au realizat grade de cunoaștere și discernamânt (ijtihad) imposibil de apreciat sau descris în cuvinte.

În aceste secole nu era nevoie de educație spirituală. Maestrul (shaikh) se întâlnea pur și simplu cu discipolul-companion (sāhib) al secretului și moștenitor al luminii sale spirituale; apoi îi vorbea în ureche (udhn) și iluminarea (fath) venea pentru discipol fără a fi nevoie de nimic altceva. Acest fapt se datora naturii pure a acestor oameni, minții lor clare și puternicei lor aspirații spre calea bunei călăuziri.

Ruptura dintre întuneric și ființa esențială a oamenilor se poate datora câteodată influenței efective a unui shaikh. Aceasta a fost situația după primele secole ale virtuții, când intențiile oamenilor au început să devină corupte, gândurile lor intime s-au golit de aspirație, mințile s-au atașat de această lume și au început să se îndrepte către satisfacerea plăcerilor, egourile întrându-și pe deplin în drepturi.
Shaikh-ul cu viziune spirituală (basira) a inceput să se întâlnească cu discipolul și moștenitorul său, pentru a-l cunoaște mai întâi. Îl privea în profunzime, și vedea că mintea era atașată de fals și de satisfacerea dorințelor fizice, iar esența sa (dhat) îi urma minții în rătăcirea ei. Îl vedea pe discipol căutând distracții cu cei ignoranți, pierdut în compania celor neglijenți, rătăcit între cei ce răspândesc minciuna. Cum mintea era înjugată la falsitate, detașată de Adevăr, organele și membrele discipolului se mișcau doar pentru scopuri blamabile.

Atunci când shaikh-ul îl găsea pe discipol în această stare, îi cerea să practice retragerea solitară (khalwa), invocația (dhikr) și să mănânce mai puțin. În retragere, discipolul putea fi separat de șușotelile mincinoase ale celor ce se numără printre cei morți. Invocația lui Dumnezeu Preaînalt punea capăt cuvintelor false, împrăștierii minții, și rostirilor futile. Dieta frugală reducea forța subtilă a sângelui, reducând dorințele trupești ale discipolului. Mintea putea atunci să se întoarcă din nou la Dumnezeu și Mesagerul Său. Atunci când discipolul ajungea la acest nivel de puritate și claritate, esența sa devenea capabilă de a purta Secretul. Acesta era deci scopul maeștrilor (shuyukh) atunci când foloseau educația spirituală (tarbiya) și retragerea solitară (khalwa).

Lucrurile au continuat așa o vreme. Apoi, adevărul s-a amestecat cu minciuna, și lumina a intrat în umbra întunericului. Oamenii falsității au început să preia educația spirituală a celor ce veneau la ei, îndrumându-i înspre retragerea solitară și învățându-i Numele divine. Dar intenția lor era coruptă, iar scopul nu era aliniat cu Adevărul. Au adăugat incantații, descântece și figuri de stil ambigue. Rezultatul a fost o înșelare vicleană (makr) și o ademenire către fals ce a îndepărtat de la Dumnezeu Preaînalt. Aceste practici erau comune în vremea Shaikh-ului al-Zarruq și a maestrului său (al-Hadrami). Acestora le-a devenit clar faptul că, în această situație, direcția indicată de Dumnezeu și Mesagerul Său era avertizarea tuturor împotriva acestei forme de educație, din cauza corupției sale de către oamenii falsității. Sfatul lor a fost ca oamenii să rămână în spațiul deschis al siguranței: acela al conformității depline cu Coranul și Sunna profetică, în care nu au loc frica sau suferința. Într-adevăr, cei ce urmează Coranul și Sunna nu se pot rătăci.

Fraza lui Zarruq și al- Haḍramī vine astfel într-un context de sfat și atenționare. Intenția lor nu era să insiste asupra încetării complete a autenticei educații spirituale (tarbiya). Ei nu au spus nicidecum acest lucru. Într-adevăr, Lumina Profetului s.l.a.w.s. rămâne cu noi. Mesajul Său (khabar) este inclusiv și deslușit, iar influențele spirituale (barakat) sunt universale, rămânând vii până în ziua Învierii.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: