Starea de Discipol

Mai mult decât a actiona, este vorba în primul rând în a se pune în dispozitie de a primi. Pentru aceasta, este necesar sa dezvoltam în noi o adevarata stare de discipol, potrivita aceluia care doreste sa primeasca: “caci pomenile sunt pentru cei saraci”, asa cum ne aminteste un verset din Coran. Daca folosim termenul fuqqara pentru a desemna discipolii unei cai spirituale, cuvânt care înseamna dupa cum am vazut “saraci”, o facem pentru a arata necesitatea absoluta a acestei stari de saracie interioara. Versetul din Coran “O oameni, voi sunteti cei saraci întru Dumnezeu, iar El, El este cel Bogat, Glorios” face ecou frazei evanghelice “Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este Împaratia lui Dumnezeu”. Pentru a realiza aceasta stare de saracie spirituala, trebuie mai întâi sa renuntam în ceea ce ne priveste la orice pretentie de stapân. Stapânul nostru actual, este ego-ul, eul nostru despotic. A deveni sarac, înseamna a se dezice de acest eu iluzoriu. Adesea omul nu este constient de tendintele sale egoiste, si le pune pe seama a tot felul de circumstante exterioare. A deveni un discipol, înseamna a declansa o lupta contra ansamblului de directii negative ale sufletului. Este vorba de a unifica diferitele tendinte care ne guverneaza, a ne simplifica fiinta concentrând-o, adica a redescoperi pâna la urma ceea ce a fost mereu prezent în interiorul nostru. Aceasta nu înseamna a construi o noua fiinta, ci a deveni noi însine. În acest sens, trebuie mai întâi sa devenim constienti de limitele proprii si de necesitatea unui travaliu interior. Trebuie sa ne eliberam de acest sentiment de “eu” care ocupa toata fiinta noastra si pe care îl luam drept adevarata noastra identitate, si sa abandonam aceasta asa-zisa bogatie pentru a lua drumul cunoasterii interioare, ce tine de intuitie si dezvaluire divina. Caci asa cum subliniaza Sidi Hamza, “nu-si va aminti de Dumnezeu cel ce nu se va uita pe sine însusi”. Pe masura ce dominarea ego-ului dispare, apare realitatea divina.

Primul discipol, este Shaikh-ul. Cel care îi ghideaza pe altii este înainte de toate cel care a realizat pe deplin în sine conditia de discipol. Ghidul nu face ceea ce doreste; el nu este decât instrumentul Realitatii universale. Complet sters în fata acestei realitati, el nu poate face decât ceea ce trebuie facut, în momentul în care trebuie facut. Prin aceasta retragere în fata realitatii lui Dumnezeu care îi defineste existenta, învatatura maestrului poate fi cu adevarat operativa si ne poate transforma. Spunem adesea ca sufitul este cel ce nu poseda nimic si care nu este posedat de nimic. Secretul spiritual nu este proprietatea ghidului, care îl poate folosi si distribui dupa bunul sau plac; acesta nu-i este decât un depozitar. Daca în momentul când ghidul este chemat la Domnul sau nici una dintre persoanele din anturajul sau nu a atins starea de dezgolire interioara necesara pentru a putea primi acest secret, acesta nu poate fi transmis, si lantul initiatic se întrerupe. Calea devine astfel una de binecuvântare. Din acest motiv un Shaikh, în ziua în care avea sa moara, le-a spus discipolilor ce asteptau sa afle cine urma sa-i succeada: “Returnez cheile proprietarului”. Sirr-ul apartine lui Dumnezeu, si numai Lui. Ghidul este doar, prin transparenta sa deosebita si abandonul complet de sine însusi, un apel si o poarta ce permit accesul în casa.

Tot astfel, trebuie înteles faptul ca nu posedam nimic, si nu daruim nimic: suntem doar transmitatori. Anumite lucuri pot trece prin noi, daca Dumnezeu o doreste, însa ele nu ne apartin. Profetul spunea: “daca nu ar fi existat pacatul, m-as fi temut pentru oameni înca si mai mult”. Acest “si mai mult” este orgoliul, acest sentiment de bogatie care constituie unul dintre principalele obstacole în calea progresului spiritual. Umilinta este poate singura conditie necesara pentru cel care tinde sa urmeze o Cale. A se pune în dispozitie de a primi înseamna a accepta ca nimic nu ne apartine, dar totul ne poate fi dat. Înseamna a învata a asculta si a primi, înainte de a dori sa oferim si sa actionam. Înseamna a nu cauta a lua, a face, ci mai degraba a citi semnele care ne sunt trimise. Înseamna a accepta ceea ce vine de la sine, ceea ce ni se întâmpla. Înseamna a se pune la dispozitia acelui lucru pe care îl primim, caci ceea ce ne este trimis este totdeauna mai important decât ceea ce am dori noi însine sa facem cu el. Sidi Hamza ne spune: “nu trebuie sa întrebi de ce sau cum, ci sa înveti cum sa te lasi ghidat”. Adesea pierdem prea mult timp întrebându-ne “de ce” sau “cum”.

A deveni discipol înseamna de asemenea a face ceea ce consideram ca este just, însa acceptând de la început faptul ca rezultatul actelor noastre poate fi diferit de ceea ce ne-am asteptat. Aceasta detasare de fructele actiunilor noastre are ca efect a ne calma interior si a ne învata încet încet sa avem încredere în Dumnezeu pentru a ne ghida viata. Se întâmpla adesea sa ne dorim cu ardoare anumite lucruri, iar atunci când le obtinem în sfârsit sa nu resimtim bucuria scontata. Sau invers, sa ne temem de alte lucruri, iar în final acestea sa se dovedeasca benefice. Faptul de a actiona detasându-ne de rezultatul actiunilor noastre ne permite a ramâne disponibili în fiecare moment. În loc sa ne crispam pe ceea ce am hotarât, ramânem astfel deschisi la oricare alta posibilitate care ar putea aparea.
Din perspectiva sufita, calitatea actelor transcende individul care le înfaptuieste, si se repercuteaza direct pe planul Fiintei: “Sufismul este în întregime excelenta în comportament (ihsan). Cel ce te depaseste în excelenta comportamentului, te depaseste în sufism”. Iar Profetul spunea: “Eu nu am fost trimis decât pentru a desavârsi nobletea în comportament”. Astfel toata sttinta cunoasterii lui Dumnezeu poate fi rezumata prin aceasta excelenta, aceasta cautare a atitudinii celei mai potrivite în fiecare moment, cu oricine si în orice situatie. Situându-se într-o optica a transformarii interioare, Calea spirituala nu poate evident sa fie restrânsa la cercul simplei morale. Ea transcende aceasta morala, fara a-i nega însa virtutile sociale. Excelenta în comportament nu este o norma sociala, ci un mijloc de educatie spirituala si în acelasi timp o punere în armonie si conformitate cu lumea care ne înconjoara. Din aceasta cauza se spune ca este si un germen si un fruct al Caii. Ceea ce este important nu este ceea ce cunoastem, ci ceea ce punem în practica. Din acest punct de vedere, comunitatea constituie într-un fel un laborator unde discipolul va putea sa se exerseze în a cauta atitudinea justa si bunul comportament, pentru a le aplica mai apoi în ansamblul vietii sociale. În aceasta cautare sinceritatea îi va fi cel mai pretios aliat, iar inima – busola care-i va permite sa masoare gradul de justete al actiunilor sale.

Unii au definit sufismul ca “a fi drept, fara a astepta ca si altii sa fie la fel”. De fapt, aceasta vine dintr-o tendinta accentuata a ego-ului nostru care tinde sa ceara de la ceilalti tot ceea ce reusim noi însine. Ego-ul are dificultati în a accepta ca nu toata lumea face ca el, si atribuie adesea acest fapt fie incapacitatii fie relei credinte. Caci el îsi este singur norma, si pretinde a judeca pe toti si toate dupa propriile criterii. Pe Calea spirituala, trebuie sa ne ferim sa fim tulburati de ceea ce vedem în jurul nostru. Esentialul este legatura care ne uneste cu Dumnezeu. Fiecare lucru are ratiunea sa de a fi, la locul care îi este propriu. Predispozitia înspre a judeca este una din caracteristicile majore ale ego-ului. Sidi Hamza ne spune: “Defectul si urâtenia nu sunt în lucruri si în fiinte, ci în impuritatea privirii noastre asupra lor. Cu cât sufletul este mai calm, perfect si pur, cu atât va fi predispus înspre a vedea în orice fiinta o manifestare a luminii divine: totul este frumos, doar inima nelustruita a discipolului face ca lucrurile sa para urâte”. El ne sfatuieste sa “distrugem balanta” din capetele noastre. Atâta timp cât continuam sa judecam, fie ca este vorba de lucruri sau oameni, ramânem în sfera limitata a ego-ului. Acesta proiecteaza pe fiecare lucru propria sa existenta, propriile sale valori, fara a se obosi a le descoperi cu adevarat, în propria lor realitate. În loc sa ne îmbogateasca prin experienta altuia, ne saraceste reducând-o la ceea ce stim deja. Non-judecata nu are deci nimic de-a face cu morala; este vorba pur si simplu de a ne deschide spre o alta forma de cunoastere.

În aceeasi ordine de idei, Sidi Hamza ne încurajeaza sa glorificam toate fiintele: “Priviti-va fratii ca si cum ar fi perfecti, pentru simplul motiv ca se afla pe Cale. Încet încet, va veti da seama ca întreaga creatie este perfecta, si aceasta maretie se întinde deasupra tuturor lucrurilor”. A glorifica nu înseamna a-si pierde capacitatea de a judeca justetea unui comportament, a unui aspect sau situatii. Glorifierea nu consta în a idealiza pe ceilalti straduindu-se a vedea maretia acolo unde ea nu exista, ci a întelege ca fiecare lucru, si fiecare fiinta creata, este o manifestare a Realitatii divine. Este vorba deci de a deveni martor a ceea ce fiintele sunt în mod veritabil, mai exact fetele prin care Dumnezeu ni se manifesta.

Excelenta în comportament consta de asemenea în a se pune cât de des posibil în serviciul altora si a practica generozitatea vizavi de aproape. “Cea mai înalta statiune spirituala este aceea a servitutii”, spune Sidi Hamza. “Daca dorim un parcurs rapid, este important sa dam fara fara a tine seama de numar, fara nici un fel de calcul (de timp, bani, ospitalitate, etc.). Discipolul primeste în masura în care ofera, însa numai daca nu asteapta nimic în schimb. În consecinta, nu trebuie sa privim înapoi, sa dam notând ceea ce am dat într-un carnet, ci sa dam pentru Dumnezeu, sa dam ca si cum am arunca ceva în mare, si sa nu credem a avea vreun drept oarecare asupra nimanui si asupra nici unui lucru”.

Evident, nu toate virtutile spirituale sunt înnascute. Oricare ar fi predispozitiile spirituale ale fiecaruia, ele trebuie sa faca obiectul unui efort profund îndreptat înspre sine însusi. De aceea, Sidi Hamza ne da aici alte indicatii concrete: “Fiecare trebuie sa vegheze asupra inimii lui. Trebuie sa respinga ceea ce este rau în sine însusi si sa încerce sa se deschida spre toate manifestarile de har divin, spre tot ceea ce este pozitiv si încurajeaza ascensiunea si progresul interior. Însa cum putem respinge influentele negative? Atunci când le simtim îndreptându-se spre noi, trebuie sa-i spunem ego-ului ca se înseala, ca este el cel care are toate defectele si nu ceilalti: “Eu sunt cel ce greseste. Daca vad un defect în celalalt, asta se întâmpla pentru ca el exista în mine, altfel nu l-as fi putut vedea”. Nu trebuie lasate sugestiile negative sa va intre în inima, pentru ca daca acest lucru se întâmpla ea va deveni precum un grajd plin de murdarie. Încercati sa va pastrati interiorul curat si pur, iar dhikr-ul va va permite sa scoateti ceea ce ramâne impur. Cheia raspunsului este în dhikr. Cu ajutorul sau, veti avea intuitia a ceea ce trebuie facut în fiecare situatie, si veti afla raspuns la toate întrebarile pe care vi le-ati putea pune”.