Doctrina Coranică a Vieții de Apoi (Martin Lings)

Conferință a lui MARTIN LINGS, tradusă din volumul “Enduring Utterance. Collected Lectures 1993-2001″, The Matheson Trust, 2014

Înainte de a începe, ar trebui poate să reamintim faptul că Sfântul Coran nu este o carte scrisă de un om. Este o Revelație divină și, ca atare, combină multe aspecte și multe scopuri, neexprimând doar o anume doctrină particulară, oricare ar fi aceasta. În Coran găsim fulgurații de lumină; multe din ele – cele mai multe, de fapt – au nevoie de comentariu și trebuie conectate cu alte fulgurații ce se referă la aspecte similare. Veți înțelege mai bine ceea ce vreau să spun pe măsură ce înaintăm în expunerea de astazi.

Coranul afirmă clar că în ierarhia Vieții de Apoi există multe trepte. Să începem cu diviziunea cea mai decisivă, aceea care trage o primă linie între cei mântuiți și cei damnați. Acestor două categorii le corespund, evident, cele două zone principale ale Vieții de Dincolo, anume Paradisul și Infernul.

Ce anume califică ființă umană pentru mântuire? Răspunsul dat de Coran ne duce imediat după istoria Căderii, și citez:

“Adam a primit de la Domnul său cuvinte și l-a iertat, căci el este Iertatorul, Îndurătorul. Am zis: “Coborâți din Răi cu toții, și când va veni pentru voi de la mine o Călăuzire, cei care vor urma Călăuzirea mea nu vor avea a se teme și nici nu se vor întrista.””

Să observăm că se vorbește la plural: “va veni pentru voi”. Dumnezeu se adresează aici nu doar lui Adam, ci și posterității lui. Astfel, vedem că premisa mântuirii este respectarea ghidării Divine, adică o religie revelată de Dumnezeu. Alte versete recomandă că religia să fie urmată pe deplin și fără scăpări, dar există în Numele Sale At-Tawwab și Al-Ghafūr o anume toleranță implicită la dificultăți, în special în epoci dificile. După cum spune un hadith:

“Într-adevăr, suntem într-o epocă în care dacă neglijăm o zecime din ceea ce ni s-a cerut ne așteaptă pieirea; dar va veni un timp în care acela ce va îndeplini o zecime din ceea ce ni se cere astăzi se va mântui.”

Definiția întrucâtva negativă a mântuirii că o eliberare de orice rău și suferință are o rezonanță pozitivă în arabă, și este completată de multele descrieri ale Paradisului și fericirilor sale, un Paradis în care cei mântuiți sunt însoțiți de Îngeri. Toate dorințele lor își găsesc aici împlinirea, într-o perfecțiune fără sfârșit.

Paradisurile sunt inevitabil evocate în Coran în termeni de plăceri pământești. Non-musulmanii s-au folosit de acest aspect pentru a critica Islamul, sugerând că această descriere ar fi foarte materialistă. Dar această critică ne pare a fi una construită de-a-ndoaselea. Într-o tradiție sfântă (hadith qudsi) – una în care Dumnezeu vorbește El însuși prin gura Profetului s.l.a.w.s. – se spune:

“Eram o comoară ascunsă, și am vrut să fiu cunoscut, și astfel am creat lumea.”

Prin “lume” putem înțelege “universul”, ceea ce înseamnă că existența terestră împarte cu restul creației privilegiul de a fi o oglindă în care Dumnezeu Se manifestă. Mai mult, este singura oglindă accesibilă nouă în această viață, și deci ni se reamintește constant în Coran faptul că trebuie să medităm la minunile acestei lumi ca semne ale lui Dumnezeu.

În măsura în care ajută Comoara Ascunsă să se manifeste sau să se reflecte, această lume este prețioasă; dar în măsura în care nu este decât o reflexie – și pentru că din toate reflexiile ea este cea mai slabă și cea mai depărtată – această lume nu este decât deșertăciune. Paradisurile sunt incomparabil mai aproape de Comoara însăși. De fapt, ele sunt ceea ce sunt deoarece se află în chiar aura Comorii, care se oglindește în ele într-un mod incomparabil mai clar. Și iată că o altă reamintire constantă a Coranului este chiar deșertăciunea acestei vieți, mediocritatea ei, durata sa scurtă, frustrările sale. Iată un exemplu:

“Și nu este această viață lumească decât joacă și glumă, însă în Lumea de Apoi este viața cea adevărată! Dacă ei ar ști!”

Ambele perspective – negativă și pozitivă – despre viața de aici constituie baza pentru descrierile Coranice ale Paradisului; în versetul citat se afirmă superioritatea incomparabilă a Vieții de Apoi, ca și în acesta: “Dar niciun suflet nu știe ce-i este ascuns ca bucurie, drept răsplată pentru ceea ce au săvârșit.”

“Desfătare a ochilor” este o expresie arabă ce înseamnă “bucurie” sau “plăcere”. Dar, deși plăcerile Paradisului sunt inimaginabile, ele nu sunt de fapt inconceptibile, deoarece bucuriile acestei vieți există pentru a ne da o idee, un “gust” a ceea ce putem aștepta și spera Dincolo. Iată un alt verset:

“Deci vestește celor care cred și plinesc fapte bune cã ei vor avea grãdini pe sub care curg pâraie! De câte ori vor primi din ele un rod, că hranã, vor zice: „Acestea sunt cele care le-am primit și mai înainte!”, cãci li s-au dat [lor și altele] asemãnãtoare cu ele.”

Aceasta înseamnă că fructele Paradisului sunt arhetipuri pentru fructele pe care le consumăm noi în lumea noastră. Oamenii Paradisului, atunci când gustă un fruct paradisiac, își aduc vag aminte de ceva ce au gustat pe Pământ, deși nu era la fel. Ceea ce au gustat pe Pământ era doar o reflexie a fructului de care se bucură acum.

Într-un cuvânt, universul este o ierarhie de lumi una deasupra celeilalte, și toate sunt reflexii, din ce în ce mai slabe, ale Comorii Ascunse pe care au fost create să o manifeste. Nu ar exista grădini pe Pământ dacă nu ar exista Grădinile Paradisului, și nu am avea râuri dacă Paradisul nu ar fi străbătut de ape curgătoare. Și atât grădinile cât și râurile ar dispărea cu totul dacă Comoară Ascunsă a Esenței Divine nu ar fi Ea Însăși Grădina Grădinilor și Râul Râurilor. Și într-adevăr, totul va dispărea atunci când Comoara va resorbi în Ea Însăși tot ceea ce a manifestat.

Iată două refrene Coranice:

“La Allah este întoarcereași

“Ale lui Allah sunt toate cele din ceruri și de pre pãmânt.”

Numele divin Al-Warith (Moștenitorul) are același înțeles: Dumnezeu moștenește totul și din această lume, și din cea de Apoi.

Multumirea deplină este subliniată în Coran ca o caracteristică a Paradisului, ceea ce înseamnă că fiecare suflet binecuvântat are tot ceea ce este capabil să-și dorească; dar există în mod necesar o imensă ierarhie de paradisuri, în funcție de capacitatea personală a fiecăruia de a primi. Coranul spune:

“Privește cum i-am ales Noi pe unii înaintea altora” adică pe unii oameni mai presus de alții – și

“în Lumea de Apoi sunt trepte și mai înalte și foloase mai alese”;

și (probabil comentând acest verset) Profetul s.l.a.w.s. a spus:

“Oamenii paradisului vor privi locul mai înalt ce le stă deasupra așa cum acum privesc planeta strălucitoare pe orizontul de est sau de vest”,

referindu-se aici la planeta Venus, ce strălucește într-o lumina mai puternică.

În acest punct se poate ridica următoarea întrebare: cum e posibil ca cei din Paradisurile inferioare să fie complet mulțumiți, când știu că deasupra lor, pentru alții, se află plăceri cu mult superioare? Dacă vă amintiți, în “Divina Comedie” Dante pune exact aceeași întrebare, într-unul dintre paradisurile unuia dintre sufletele binecuvântate:

“Dar spune-mi tu, voi cele-aci ferice / N-aveți de-un loc mai bun voi niciun dor?” 

Într-un fel, avem deja un răspuns: toată lumea este mulțumită în Paradis; fiecare are tot ce-și dorește, și rămâne și posibilitatea de a fi elevat într-un Paradis superior. Însă răspunsul dat lui Dante este – chiar dacă ar putea suna ciudat – însăși esența Islamului. În originalul italian:

“E’n la Sua volontade e nostra pace”, adică: “în Voința Lui este Pacea noastra”.

Greu de imaginat ceva mai islamic decât acest raspuns.

Și totuși, diferența între trepte corespunde exact cu diferența între cei care le ocupă, iar în Paradis toate aceste trepte sunt ocupate. Deși Paradisurile sunt nenumărate, se pot face totuși diviziuni în ierarhia lor. Una din surele Coranului divide omenirea în trei grupuri, o diviziune care implică o separare binară a celor mântuiți; cele trei categorii sunt: “oamenii mâinii drepte”, “oamenii mâinii stângi” și “cei ce s-au aflat în frunte […], cei mai apropiați”.

Cei “de la dreapta” constituie majoritatea credincioșilor mântuiți; cei “de la stânga” sunt cei care se află în infern; iar cei “mai apropiați” sunt cei care au atins sfințenia absolută. Despre aceștia din urmă se spune că sunt mulți în generațiile trecute și puțini în cele recente, în vreme ce “oamenii mâinii drepte” sunt mulți în generațiile timpurii și mulți în cele recente.

O altă diferență notabilă între cele două categorii este aceea că celor “din frunte” li se oferă vin, în vreme ce “oamenii mâinii drepte” primesc apă. Însă diferența principală este că “cei din frunte” sunt calificați drept “cei apropiați” (al-muqarrabun în arabă), cei care sunt primiți în proximitatea lui Dumnezeu. Este echivalentul a ceea ce alte religii prezintă că “uniune cu Dumnezeu” (un exemplu ar fi yoga hindusă). În Islam însă, nu se obișnuiește a califica o relație cu Dumnezeu drept o uniune. Totuși, măsura proximității poate fi înțeleasă din versetul în care Dumnezeu spune că “Suntem mai aproape de el (omul) decât vena lui jugulară. Această proximitate echivalează cu o uniune, și “cei din frunte” sunt cei aduși în acest raport special de apropiere. E semnificativ faptul că același cuvânt (muqarrabun = apropiați) este folosit pentru a distinge Arhanghelii de Îngeri: Arhanghelii sunt acei Îngeri aduși aproape, “al-malaikatu ‘l-muqarrabun”.

Deci, avem în Paradis două grupuri: spiritele cele mai înalte și majoritatea. Dar o altă sură – de fapt două alte sure – fac o a treia distincție a unui grup ce se află între cele două categorii menționate: un grup numit “al-abrar”, de obicei tradus prin “cei drepți”. Caracteristic le este faptul că ei “vor bea dintr-un pahar al cărui amestec va fi cu camfor. Cei din frunte, de care vorbeam mai înainte, se spune că vor bea din izvorul Tasnim, parfumat cu mosc; și un alt aspect al celor “din frunte” este faptul că ei sunt văzuți ca “stinși” în Dumnezeu. Numiți și “robii Domnului”, ei sunt reprezentați bucurându-se de fântâna de Camfor (“Kafur”), celălalt Izvor Suprem al Paradisului. “Cei drepți” beau câteodată dintr-un pahar parfumat la Fântâna de Camfor, și câteodată dintr-unul parfumat la Fântâna de Mosc. Sensul este evident acela că ei calcă pe urmele celor “din frunte”, a celor din “proximitate”, adică a sfinților celor mai desăvârșiți. Ei se află deci pe calea ce duce spre sfințenia absolută. Voi mai aborda probabil aceste chestiuni în viitoarea mea conferință, despre Sufism.

O întrebare care s-ar putea pune aici este: cei mântuiți, merg ei oare direct în Paradis? Coranul spune într-un verset:

“De vã veți feri de pãcătele mari, care vã sunt oprite, vã vom ierta pentru faptele voastre rele [mãrunte] și vã vom lãsa sã intrați într-un loc nobil.”

Putem traduce “nukaffir” prin “a șterge” sau “a reduce la zero”, ceea ce echivalează cu o purificare, și purificarea stă în natura lucrurilor; este ușor de înțeles. Și, de fapt, Coranul menționează o a cincea categorie, care este a patra a celor mântuiți: “cei care se află pe inălțimi”; aceste persoane dau chiar numele unei sure din Coran, și anume “Al ‘A’raf” (Crestele de Ziduri). Iată ce spune Coranul:

“Iar între cele douã [tabere] este un zid, iar pe crestele zidului (Al-‘A’raf) se vor afla oamenii care-i cunosc pe cei din fiecare tabãrã dupã trãsãturile lor.(76) și vor striga ei cãtre oaspeții Raiului, zicând: “Pace asupra voastrã!” Ei nu au intrat în el, dar ei doresc [sã între].

Aceasta arată că există totuși un grup de credincioși ce sunt mântuiți, dar care trebuie totuși să aștepte înainte de a li se permite intrarea în Paradis.

Mai este de remarcat faptul că și în “Divina Comedie” a lui Dante există oameni în vârful Muntelui Purgatoriului, așteptând să între în Paradis, deci Înălțimile însele par a constitui un aspect religios universal. Și în Budism există un “loc de așteptare” similar: cei care nu sunt încă pregătiți să între în Paradis sunt înfășurați în muguri de lotus la marginea Paradisului, muguri care se deschid treptat pe măsură ce sufletele ajung la maturitatea deplină.

Coranul nu ne spune mai mult despre cei ce așteaptă pe Înălțimi, însă necesitatea existenței acestui loc poate fi presupusă clar din ceea ce se spune despre Paradisul însuși, căci Coranul clarifică perfect faptul că una dintre cele mai mari bucurii ale Vieții de Dincolo este compania spiritelor binecuvântate. A intra în Paradis implică deci o imensă responsabilitate, căci fiecare spirit trebuie să fie o sursă de admirație și desfătare pentru ceilalți, și deci fiecare trebuie să fie pregătit a fi astfel; fiecare trebuie să se înalțe înspre perfecțiune înainte de a avea acces în Rai, adică trebuie să atingă sfințenia.

Un alt aspect deosebit de important de reținut despre Paradis este următorul: o sură a Coranului spune că fiecare om va avea două Paradisuri. Acest fapt nu este explicat, dar se înțelege că omul fiind creat că mediator între Cer și Pământ, el are în mod necesar o natură duală, ce necesită două Paradisuri pentru a fi pe deplin satisfăcut. Omul este pe de-o parte preocupat cu multitudinea de lucruri ce-l înconjoară, și pe de altă parte este preocupat de Dumnezeu sau, am putea spune, de Transcendent. Sura respectivă menționează două perechi de Paradisuri, din care una este mai înaltă decât cealaltă. După unii comentatori, cel mai inalt dintre aceste Paradisuri nu este un Paradis în sensul obișnuit al cuvântului, ci nu mai puțin decât însăși Comoara Ascunsă. El se numește Ridwan, sau Paradisul Esenței. Sub el, perechea sa este Paradisul Spiritului. Impreună, acestea două constituie Lumea de Apoi a marilor sfinți, inclusiv a Profeților și Trimișilor, deoarece ea corespunde cu ceea ce Profetul însuși a menționat în legătură cu ceea ce i s-a promis: “întâlnirea cu Domnul meu și paradisul”. În acest caz, cel mai inalt dintre cele două paradisuri este “întâlnirea cu Domnul său”, și cel inferior este “paradisul”.

Cuvantul “Ridwan” este foarte dificil de tradus; înseamnă acceptarea de către Dumnezeu a unui sfânt, preluarea acestuia de către El și cufundarea lui în Prezența Sa. Câteodată termenul este tradus prin “Buna Sa Plăcere”, însă prefer să păstrez cuvântul Ridwan de-a lungul întregii expuneri de azi, deoarece înseamnă mai mult, cuvântul arab păstrând un sens al Absolutului și exprimând cea mai înaltă posibilitate spirituală; și deci, când se vorbește despre sfinți musulmani, se obișnuiește să se adauge la numele lor formula “radiya ‘Llahu ‘anhu/a”, adică “Fie că Dumnezeu să-i acorde Ridwan-ul Său”. În același context putem cita și următorul verset Coranic:

“Allah le-a promis dreptcredincioșilor și dreptcredincioaselor Grãdini pe sub care curg pâraie, în care vor avea sãlaș veșnic și cãmine bune în grãdinile Edenului. Însã mulțumirea lui Allah este și mai mare; aceasta este o izbândã nemãrginitã!”

Iata și un alt verset, ce se adresează (la moarte) cuiva care este destinat celei mai înalte poziții:

“O, tu suflet liniștit! / Întoarce-te la Domnul tãu mulțumit și împãcat / și întrã între robii Mei / și întrã în Raiul Meu!”

Avem iarăși de-a face cu aceeași dualitate: aici “Raiul Meu” este Prezența Divină însăși, Paradisul Esenței, căci Dumnezeu este Cel ce vorbește; și intrarea în rândurile robilor săi se referă la Paradisul Spiritului, căci am văzut că doar robii (în sensul cel mai înalt) sunt cei care au dreptul să bea din Fântâna de Camfor, una dintre cele două fântâni supreme ale Paradisului. Robii sunt cei ce s-au “stins” complet în Dumnezeu.

Am spus mai devreme că sura ce menționează cele două Paradisuri pentru fiecare om vorbește despre patru Paradisuri în total, relația celor două Paradisuri inferioare fiind analoagă (la un nivel inferior) cu cea dintre cele două Paradisuri superioare. Aici, cel mai inalt dintre aceste două Paradisuri inferioare se referă la ceea ce se numește adesea “viziune beatifică”, în timp ce cel mai de jos se referă la plăceri de tot felul.

De asemenea, trebuie să-i considerăm pe cei ce se află în Paradis ca fiind acolo la timpul prezent. Această viziune cere lămuriri suplimentare, căci se poate ridica întrebarea: “Și atunci ce sens mai are Ziua Judecății de Apoi, ce încă nu a sosit?”. Răspunsul este că ei se află dincolo de timp, și pentru ei întregul ciclu temporal deja s-a încheiat. Fiind dincolo de timp, ei au trecut cumva și de Ziua Judecății, pentru noi pe Pământ ei fiind deja în Rai. Coranul o spune în mod repetat:

“Sã nu crezi cã cei care au fost uciși pe calea lui Allah [martirii] sunt morți! Dimpotrivã, ei sunt vii la Domnul lor și sunt bine dãruiti.”

Și un alt verset descrie cum cei din Paradis așteaptă cu nerăbdare să-i vadă pe cei dragi, aflați încă în viață pe Pamant.

Am vorbit până acum despre “oamenii mâinii drepte”, adică cei mântuiți. Dar ce se întâmplă cu cei “ai mâinii stângi”, damnații? Infernul pare să necesite explicații mai ample pentru că, pe de-o parte, descrierile Coranice ale suferințelor sale sunt cu adevărat înspăimântătoare, depășind cu mult în acest sens descrierile infernale din tradițiile hindusă, budistă și creștină. Și, pe de altă parte, pentru că se insistă în Coran asupra faptului că orice faptă bună este răsplătită înzecit, în vreme ce fiecare păcat este pedepsit doar o dată. Și atunci, cum e posibil să se ajungă în Infern? Înainte de a aborda această chestiune, trebuie însă să luăm în considerare următorul aspect: avem impresia că suntem capabili de a evalua păcate că furtul, crima, etc., și adesea astăzi se discută despre crime atât de odioase, relevând o asemenea degradare sufletească umană, încât nicio pedeapsă alta decât Infernul nu le poate compensa. Asta până când ne amintim că Infernul nu durează o zi, sau o săptămâna, ci aparent o perioada indefinită. Vom reveni imediat la această chestiune a duratei.

Totusi, suntem oare capabili a aprecia corect gravitatea păcatelor constituite de stări prelungite, de exemplu de la un an la altul, așa cum sunt ateismul și, am putea adauga, agnosticismul? Creatorul spune în Coran:

“Eu nu i-am creat pe djinni și oameni decât pentru că ei sã Mã adore.”

Ce face ființa umană umană, este exact posibilitatea de a trece dincolo de această lume. Omul care nu adoră devine sub-uman și ajunge chiar (așa cum arată Coranul), sub nivelul animal. Pe scurt, omul a fost creat ca reprezentant al lui Dumnezeu pe Pământ și dăruit cu privilegii imense, avantaje de care nu se bucură nicio altă ființă pamântească.

Putem remarca în trecere faptul că poporul căruia i s-a revelat Coranul – adică Arabii preislamici din Mecca și zonele limitrofe ale Arabiei – nu erau diferiți de occidentul modern în anumite aspecte: erau aroganți, autosuficienti, și nu credeau în Lumea de Apoi. Credeau în Dumnezeu, chiar dacă cu ezitări și rezerve, dar nu par să fi crezut că El veghează asupra acestei lumi, și majoritatea din ei nu credeau în Viața de Apoi. În viziunea lor, moartea avea să le încheie în mod definitiv existența. Există, evident, o diferență uriașă între ei și marea majoritate a occidentalilor moderni care pur și simplu nu cred în Dumnezeu, și care sunt convinși că omul este astăzi mai bun decât a fost vreodată. Dar ce-ar spune Coranul despre ei? Despre oamenii Arabiei la momentul Revelației Coranul spune – chiar în mod repetat, în diverse pasaje – că sunt orbi și surzi.

Cu toate acestea, cel mai mare dar oferit de Dumnezeu omului este puterea de a concepe Transcendentul, o putere ce nu a izvorât în această viață. Coranul subliniază faptul că în momentul creației lui Adam, fiecărei ființe umane ce mai târziu urma să se nască în această lume i s-a inoculat cunoașterea Stăpânirii Divine, “pentru ca voi sã nu spuneți în Ziua Învierii: Noi am fost fãrã grijã de aceasta”. Cu alte cuvinte, fiecare ființă umană are în adâncurile naturii sale simțul Absolutului. Acest simț poate fi îngropat sub un munte de deșeuri, dar el există, și după Coran păcatul suprem este chiar actul de a întoarce spatele Transcendentului pentru a-și dedica atenția acestei lumi, și ajungând astfel nu un reprezentant al lui Dumnezeu, ci o parodie a Creatorului, un tiran presupus independent ce are drept unic scop exploatarea tuturor resurselor stării de existență pământești.

Aceasta este marea trădare, marele abuz de încredere al omului. Și dacă Infernul conține și el o farâmă de Absolut, această farâmă este chiar faptul că trădarea are loc în relație cu Absolutul. Infernul nu este Absolut, și deci nu poate fi etern, căci această calitate aparține doar Comorii Ascunse. Este adevărat că se vorbește în Coran despre oamenii focului (damnații) că “în el vor fi veșnic sãlãșluitori”, însă acest “veșnic” trebuie înțeles într-un sens relativ, căci există un pasaj foarte explicit în Coran în care veșniciei Iadului i se pune o dublă limitare: locuitorii săi sunt descriși într-o altă sură astfel:

“În veci vor sãlãșlui în el, cât vor dãinui cerurile și pãmântul, doar dacã Domnul tãu va voi altfel, cãci Domnul tãu face tot ceea ce El voiește.”

Prima dintre aceste două limitări, “cât vor dãinui cerurile și pãmântul”, poate fi interpretată ca însemnând “până când Creatorul resoarbe Universul înapoi în Sine Însuși”. Cât despre a doua limitare, ea se referă în mod clar la posibilitatea unei intervenții divine. Această posibilitate este explicată într-un binecunoscut hadith al Profetului s.l.a.w.s. ce spune că, după Judecata de Apoi, când cei damnați și cei mântuiți își ocupă locurile destinate fiecăruia, Dumnezeu va reuni Îngerii și Profeții și credincioșii și le va acorda dreptul de a interveni în favoarea celor din Infern, ocazie cu care multe suflete vor fi eliberate. După un timp (nu se precizează exact durata), Dumnezeu va ordona eliberarea tuturor celor care încă păstrează în ei o fărâmă de bine, urmând ca doar cei în care Binele este complet absent să rămână în Infern. Și apoi, vine momentul în care El spune: “Îngerii au intervenit, și Profeții au intervenit, și nu a mai rămas nimeni care să poată interveni cu excepția Celui Mai Milos dintre cei miloși“, acesta din urmă fiind chiar unul dintre Numele Divine. Și atunci, El însuși îi va scoate din Iad pe toți cei rămași, și îi va arunca în Râul Vieții, de la intrarea Grădinilor Paradisului.

Pasajul din Coran căruia îi aparține acest comentariu continuă prin a descrie pe cei mântuiți ca dăinuind în Paradis  “cât vor dãinui cerurile și pãmântul, doar dacã Domnul tãu va voi altfel”, și aparent ar exista o dublă limitare a eternității Paradisului la fel că cea a Infernului; însă în realitate nu este așa, căci după cum am văzut Paradisul, spre deosebire de Infern, este deschis spre Absolut prin Paradisul superior, cel al Esenței, care se identifică cu Absolutul însuși. Și deci, în Coran, imediat după citatul dat mai devreme vine promisiunea liniștitoare: “[Acesta va fi] un dar neîntrerupt.“ Iată ce este Paradisul: un dar ce nu va fi niciodată retras.

Explicatia dată de Profet s.l.a.w.s. acestui pasaj continuă:

“După ce ultimii oameni au fost scoși din Infern, Dumnezeu se va adresa celor din Paradis și-i va întreba: ‘Sunteți mulțumiți?’ Și ei vor răspunde: ‘Cum am putea să nu fim mulțumiți?’ Și El va spune: ‘vă voi oferi ceva mai bun’. Și ei vor întreba: ‘Oare ce lucru, o Doamne, este mai bun că aceasta?’

Căci Coranul spune:

“În Ziua aceea vom închide Noi cerul, așa cum se închid sulurile cu scripturi.”

Deci Paradisul este un dar ce nu va fi niciodată retras, pentru că deși, de fapt, este retras, el este înlocuit cu fericirea incomparabil mai mare a Paradisului Suprem, adică nu mai puțin decât Infinita și Eterna Beatitudine a Paradisului Suprem, din care orice creație purcede și la care orice creație se întoarce.

Ne vom opri aici, pentru moment. Desigur, sunt multe alte aspecte ce ar merita menționate, însă nădăjduiesc că această expunere vă prezintă, în linii mari, doctrina Vieții de Apoi așa cum se găsește ea în Coran. Totuși, aș vrea să menționez unul din aceste aspecte, legat de cele două Paradisuri cu care fiecare ființă umană este binecuvântată de Dumnezeu.

Există anumite interpretări legate de fructele oferite omului în Paradis. Să nu uităm că cel mai inalt dintre cele două Paradisuri este întotdeauna legat de Transcendent, de Dumnezeu, în timp ce cel inferior are legătură mai degrabă cu dorințele particulare ale fiecăruia. De asemenea, unul dintre comentatori spune că, în cele două Paradisuri superioare, fructul Paradisului Spiritului este curmala, în timp ce cel al Paradisului Esenței este rodia. Toate aceste lucruri trebuie, desigur, înțelese simbolic, însă comentariul afirmă că, în cazul curmalei, nucleul individualității persistă, în timp ce rodia este în întregime fruct, și deci se poate consuma integral. Aceeași considerație se aplică în mod analog și celor două Paradisuri inferioare. În cel mai de jos dintre acestea două, fructul nici măcar nu poate fi numit propriu-zis fruct: este vorba de măslină. În vreme ce în Paradisul imediat superior acestuia, fructul este smochina. Din nou, se observă nucleul individualității încă prezent în măslină, în vreme ce smochinei îi lipsește această “urmă”, fiind un fruct pur, fără nucleu, asemenea rodiei.

Există multe comentarii pe această sură a Coranului, și personal mi-am bazat multe din considerațiile din volumul “Cartea Certitudinii” pe ceea ce Coranul menționează despre cele patru Paradisuri, despre cele două perechi de Paradisuri – două pentru fiecare spirit binecuvântat – și despre ceea ce spun comentatorii legat de diversele realități ale acestor Paradisuri.  

——————————————————-

(Nota traducătorului: Citatele din Sfântul Coran sunt toate preluate literal din ediția “Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt în Limba Romana”, Liga Islamică și Culturală din România, Ediția a V-a, 2010. Pentru citatele din “Divina Comedie” am folosit traducerea lui George Coșbuc.)

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: