Ibrahim Titus Burckhardt despre “La ilaha ill’Allah”

Dintre numeroasele comentarii și interpretări ale marturisirii de credință islamice (shahadah) – stâlp atât al Islamului cât și al sufismului – cea făcută de Titus Burckhardt în volumul “Introduction aux doctrines ésotériques de l’Islam” strălucește prin claritate, simplitate și esențialitate.

Adaptăm aici un scurt fragment, în traducerea românească a domnului Teodoru Gheondea (Titus Burckhardt – “Islamul. Introducere în doctrinele esoterice”, Herald, 2004).

 

Formula fundamentală a Islamului, “mărturisirea” (shahadah) că “nu există divinitate dacă aceasta nu este Divinitatea” (la ilaha ill’Allah), este cea care “definește”, dacă putem spune astfel, Unitatea divină. Această formulă trebuie tradusă așa cum noi indicăm și nu cum se procedează de obicei, prin: “nu există dumnezeu în afară de Allah”, căci trebuie păstrată aparența de pleonasm sau de paradox: prima sa parte – numită “dezgolirea” (as-salb) sau “negarea” (an-nayf) – neagă în mod general aceeași noțiune de divinitate (ilah) pe care cea de-a doua sa parte – “afirmarea” (al-ithbat) – o afirmă prin izolare. Altfel spus, formula întreagă postulează o idee – cea de divinitate – pe care o neagă în același timp ca gen; este exact contrariul unei “definiții“, căci a defini un lucru înseamnă nu numai a-i determina “diferența specifică” ci, în același timp, a-l aduce la “genul proxim”, deci la concepții generale; ori, așa cum indică shahadah, Divinitatea se “definește” în mod precis prin faptul că realitatea Sa scapă oricărei categorii. Acest paradox este analog aceluia pe care îl implică formulele taoiste (cu care începe Tao te King): “Calea ce poate fi parcursă nu e adevărata Cale” și “Numele ce poate fi numit nu este adevăratul Nume”; în acest caz, ca și în cel al “mărturisirii” islamice, o idee este oferită gândirii în mod provizoriu, apoi sustrasă tuturor categoriilor acesteia.

Formula “la ilaha ill”Allah” (nu există divinitate dacă aceasta nu este Divinitatea) conține, simultan, două sensuri aparent opuse: pe de-o parte, ea distinge între altul-decât-Dumnezeu și Dumnezeu însuși, iar pe de altă parte ea readuce primul termen la cel de-al doilea. Așadar, ea exprimă atât distincția cea mai importantă (fundamentală) cât și identitatea esențială, rezumând astfel toată metafizica.

Conform acestei “mărturisiri”, Dumnezeu este distinct de orice, de tot, și nimic nu se poate compara cu El, deoarece între realități comparabile între ele există o comună măsură sau o egalitate de condiție, în vreme ce Divinitatea transcende orice realitate. Ori, incomparabilitatea perfectă cere ca nimic să nu fie comparat sau confruntat, sub nicio formă, cu ceea ce este incomparabil, ceea ce înseamnă că niciun lucru nu există în fața Realității divine, întrucât toate dispar în Ea: “Dumnezeu era și niciun lucru nu era cu El; El este acum cel care era.” (hadith qudsi)

Astfel că “îndepărtarea” (tanzih) extremă trebuie să implice contrariul ei: cum nimic nu se poate opune lui Dumnezeu – căci aceasta ar fi o altă “divinitate” (ilah) – orice realitate nu poate fi decât un reflex al Realității divine; de asemenea, orice sens pozitiv va fi transpus “in divinis”: “nu există realitate dacă aceasta nu este Realitatea”, “nu există forță dacă aceasta nu este Forța”, “nu există adevăr dacă acesta nu este Adevărul”. Nu trebuie încercat a-L concepe pe Dumnezeu coborîndu-L la nivelul lucrurilor; dimpotrivă, lucrurile se resorb în Dumnezeu de îndată ce se cunosc calitățile esențiale din care acestea sunt constituite.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: