Inteleptul Tierno Bokar

Invatatura lui Tierno Bokar nu putea decat sa-l seduca pe protestantul Monod, care nutrea o imensa admiratie fata de “Inteleptul de la Bandiagara”, de care se simtea spiritual foarte apropiat.

Ceea ce-l tulbura cel mai tare era faptul ca Tierno Bokar, care traise izolat intr-o provincie indepartata din Mali, expunea idei similare cu cele ale unor autori crestini din Europa cu care nu se aflase niciodata in legatura.

„Nu ma entuziasmeaza decat lupta care are ca obiectiv invingerea in noi insine a propriilor defecte. Aceasta lupta nu are, vai, nimic de-a face cu razboiul pe care-l poarta intre ei fiii lui Adam in numele unui Dumnezeu pe care pretind ca-l iubesc din toata fiinta, insa pe care il iubesc stramb din moment ce distrug o parte din Opera Sa.”

Sau, inca:

„In realitate, o intalnire intre adevarurile esentiale ale diverselor credinte care-si impart pamantul s-ar putea dovedi de o vasta si universala utilitate religioasã. Poate ca aceasta ar fi mai conforma cu Unitatea lui Dumnezeu, cu unitatea spiritului uman si cu aceea a intregii Creatii.”

„Aceste apropieri spirituale, spunea el, sunt mai presus de imaginatie si dovedesc ca progresul moral si spiritual nu este apanajul unui anumit secol sau al unei anumite rase.”

Urmeaza spusele lui Tierno Bokar, inspirate din cartea Vie et enseignement de Tierno Bokar [Viaţa şi învăţăturile lui Tierno Bokar], de Amadou Hampaté Bâ, Éditions du Seuil, collection Points, série Sagesse, n° 23 si din L’Émeraude des Garamantes de Théodore Monod, Collection Terres d’Aventures, Éditions Actes Sud.

***

Continua sa cauti, fiindca cel care cauta, gaseste

„Dumnezeu calauzeste pe caile Pacii pe cei care cauta sa-i placa Lui. El i-a scos din intunecimi catre lumina, cu ingaduinta Sa, si ii calauzeste pe dreapta cale.” (Cor, 5, 16)

Cauta prin tenebrele vietii materiale, iar steaua stralucitoare te va calauzi spre gradina frumusetilor adevarate si eterne.

Continutul invataturii lui Tierno Bokar este, in simplitatea sa evanghelica, usor de definit.

In primul rand vin iubirea de Dumnezeu si unicitatea lui Dumnezeu. Acestea sunt fundamentul, alfa si omega revelatiei:

„Scrie numele divin in fata culcusului tau astfel incat dimineata, la trezire, sa fie primul lucru care se ofera privirii tale. Cand te scoli, pronunta-l cu fervoare si convingere, el fiind primul cuvant pe care-l rostesti si care-ti ajunge la ureche. Seara, la culcare, odata ce te-ai intins in pat, priveste-l cu atentie, el fiind ultimul lucru intrevazut inainte de a te cufunda in somn.

Cu timpul, lumina continuta in secretul acestor patru litere* se va raspandi asupra ta si o scanteie din esenta divina iti va aprinde sufletul…

Repetarea fara incetare a numelui lui Allah sau a formulei atestand unicitatea lui Dumnezeu este un mijloc sigur de a introduce in interiorul nostru un suflu care va intretine caldura mistica din noi.”

„Sunt cateva niveluri in cunoasterea religioasa: acela al credinciosilor obisnuiti, „ghemuiti intr-un coltisor al traditiei”, apoi acela al celor care s-au angajat cu hotarare pe calea ce conduce la adevar, pe calea pe care omul si restul fiintelor vii traiesc in pace.

Cel de-al treilea nivel, insa, cine l-ar putea descrie? Lumina fara culoare, obscuritate stralucitoare, el este, in fine, sediul Adevarului absolut: cei care au fericirea sa atinga acest nivel isi pierd propria identitate si devin ceea ce devine o picatura de apa care cade in fluviul Niger sau, mai degraba, intr-o mare nesfarsita ca intindere si profunzime.. .

Uniunea cu divinul nu dispenseaza, insa – chiar dimpotriva -, de respectarea indatoririlor morale, care se rezuma in cuvinte putine: iubire, caritate, compasiune, toleranta. ”

* Allah se scrie in araba cu un alif, doi lam si un ha.

Puiul de pasare cazut din cuib

„Intr-o zi, in 1933, in cursul unei lectii de teologie, s-a intamplat ca un pui de randunica sa cada din cuibul lui fixat pe tavan. Foarte intristat de indiferenta celor din jurul sau, Tierno Bokar isi intrerupse expozeul si zise:

– Dati-mi mie copilul acela al nimanui.

Examina puiul de pasare pe care tocmai il denumise, cu atata caldura umana, „copilul nimanui”, isi dadu seama ca viata nu-i era in pericol si exclama:

– Slava Domnului, Cel a carui indurare prevenitoare invaluie toate creaturile!

Apoi, ridicand privirea, constata ca acel cuib avea o fisura prin care ar fi fost in pericol sa cada si ceilalti puisori.

Ceru un firiciel de ata, se urca pe o scara improvizata si cusu cuibul de randunica deteriorat inainte de a aseza din nou inauntrul sau puiul care cazuse. Apoi, in loc sa reia cursul, spuse:

– Trebuie sa va vorbesc despre caritate, fiindca sunt mahnit sa vad ca nici unul dintre voi nu poseda indeajuns din aceasta autentica bunatate a inimii.

Si, totusi, ce har ar fi fost acesta! Daca ati fi avut o inima caritabila, v-ar fi fost cu neputinta sa continuati sa ascultati lectia mea, cand o mica fiinta, necajita din toate punctele de vedere, va implora ajutorul si facea apel la mila voastra: n-ati fost induiosati de aceasta deznadejde, inima voastra n-a auzit chemarea aceasta.

Ei bine, dragii mei, aflati ca, in realitate, cunostintele celui care ar sti pe dinafara toate teologiile tuturor confesiunilor existente n-ar fi decat un balast lipsit de valoare, daca acesta nu ar avea si o inima caritabila.

Nimeni nu se va bucura de intalnirea cu divinul daca inima ii este lipsita de caritate. In lipsa acesteia, cele cinci rugaciuni obligatorii nu sunt decat gesturi strict formale, fara incarcatura religioasa; in lipsa caritatii, pelerinajul, in loc sa fie o calatorie sacra, s-ar transforma intr-o vilegiatura inutila. Daca ar trebui sa reprezint religia printr-un simbol, as compara-o cu un disc impletit la care una dintre fete este iubirea, iar cealalta – caritatea.

Violenta: o solutie de ultima instanta

Pentru Tierno Bokar, violenta este o solutionare revoltatoare si inutila:

„Daca omul animat de Rau este ucis prin intermediul armelor, atunci Raul sare din cadavrul pe care nu-l mai poate locui si patrunde, prin nari, in acela care l-a ucis, acolo prinde din nou radacini si-si dubleaza fortele. Doar atunci cand Raul este ucis prin intermediul Iubirii, este anihilat odata pentru totdeauna…”

Intrebat despre „razboiul sfant”, Tierno Bokar marturiseste:

„Eu, personal, nu admir decat un singur gen de razboi, acela care are drept scop invingerea defectelor din noi insine…”

Iar dintre acestea, orgoliul ramane unul dintre cele mai vatamatoare:

„Planeta noastra nu este nici cea mai mare, nici cea mai mica dintre toate cele pe care Le-a creat Domnul nostru… Nu trebuie sa ne credem nici superiori, nici inferiori tuturor celorlalte creaturi…”

„Creaturile cele mai valoroase vor fi acelea care vor creste in iubirea, caritatea si respectarea aproapelui. Acestea vor fi luminoase ca un soare ce s-ar ridica drept pe cer.”

Umilinta necesara conduce la sentimentul fraternitatii umane si la acea inalta certitudine ca diferitele cai pot conduce la un Adevar unic. O lectie importanta si dificila pe care o resping toate tipurile de fanatism si pe care Tierno Bokar o va repeta neobosit:

“- Frate intru Dumnezeu ajuns in pragul acestei zawiyya a noastre, colt al iubirii si al caritatii, nu-l apostrofa nici pe adeptul lui Moise, nici pe acela al lui Iisus, fiindca Dumnezeu a depus marturie in favoarea profetiilor lor.

– Dar in ceea ce-i priveste pe ceilalti?

– Lasa-i sa intre si chiar intampina-i frateste, ca sa onorezi in ei ceea ce au mostenit acestia de la Adam… in fiecare urmas al lui Adam exista o scanteie din spiritul lui Dumnezeu. Cum am putea noi indrazni sa dispretuim un vas cu un asemenea continut?”

„Curcubeul isi datoreaza frumusetea varietatii tonurilor culorilor sale. La fel si noi, privim vocile diferitilor credinciosi care se inalta din toate punctele pamantului ca pe o simfonie adresata unui Dumnezeu ce nu ar putea fi decat Unicul Dumnezeu.

Indiferent care ar fi rasa caruia ii apartine un om, din clipa in care adoratia ii ilumineaza sufletul acesta din urma capata stralucirea unui diamant mistic. Nici culoarea pielii, nici circumstantele nasterii nu intra in vreun fel in joc.”

Mesaj categoric universalist dupa cum se poate vedea, si care se aseamana cu usurinta cu acela al profetilor Israelului, cu acela al Evangheliilor, cu acela al unui Ramakrishna sau Vivekananda in afirmatia lor esentiala ca Spiritul sufla acolo unde voieste el si ca „in casa Tatalui meu sunt multe locasuri” [Ioan, 14:2].

Dar Tierno Bokar deja disparuse in spatele peretului de lut, surazand cuibului de randunica, intorcandu-se la munca lui de broder.

Tierno Bokar, cuvinte de intelepciune

Caritatea

„Cunostintele celui care ar sti pe dinafara toate teologiile tuturor confesiunilor existente in lumea aceasta n-ar fi decat un balast lipsit de valoare, daca acesta nu ar avea si o inima caritabila. Nimeni nu se va bucura de intalnirea cu divinul daca inima ii este lipsita de caritate. Fara aceasta, cele cinci rugaciuni obligatorii sunt doar gesticulari lipsite de valoare. Fara caritate, pelerinajul este doar o plimbare lipsita de rost.”

Dumnezeu

„Dumnezeu este o dilema pentru intelect fiindca tot ceea ce concepi cu gandul si materializezi prin cuvinte ca fiind Dumnezeu, inceteaza prin aceasta insusi sa fie Dumnezeu, pentru a nu mai fi decat propriul tau mod de a-L concepe. El nu poate fi continut de nici o definitie.”

Credinta si necredinta

„Credinta si necredinta sunt ca doua campuri invecinate. Rugaciunea le marcheaza hotarul. Cel care se roaga este denumit credincios oricat de greu i-ar atarna pacatele. Cel care nu se roaga este necredincios oricare i-ar fi intelepciunea. ”

Scanteie de lumina

„Orice om, bun sau rau, poarta in el o scanteie de lumina.”

Adevarul

„Exista trei feluri de adevar: adevarul tau, adevarul meu si Adevarul.”

Viata si moartea

Cand se naste un copil, aici, in lumea noastra, ii vad parintii innebuniti de fericire, felicitandu- se reciproc si anuntand evenimentul cu o explozie de bucurie. Cand unul dintre copii li se duce, ii vad parintii indurerati, afisand pe chipurile si in imbracamintea lor toate semnele tristetii si ale suferintei.

Inconsecventa omeneasca este, astfel, pe deplin vizibila pentru cei care reflecteaza. Rasa umana pretuieste viata si se fereste de moarte. Ori, ce inseamna sa te nasti? Inseamna sa patrunzi intr-o gradina din care nu vei putea iesi decat pe poarta mortii, singura iesire, comuna pentru cei drepti ca si pentru cei nedrepti, pentru credinciosi ca si pentru cei increduli.

Ce inseamna sa mori? Inseamna sa renasti in viata vesnica. Omul care moare se intoarce in gradina paradisiaca in care domneste Dumnezeu, eterna sursa a Luminii. Acesta este momentul in care ar trebui sa ne bucuram.”

Curcubeul

„Curcubeul isi datoreaza frumusetea diverselor nuanţe ale culorilor sale. In mod asemanator, noi consideram vocile diversilor credinciosi care se inalta din toate colturile pamantului ca o simfonie de laude adresate lui Dumnezeu, care nu poate fi decat Unul singur.

Deplangem din toate puterile dispretul manifestat de unele religii fata de forma lucrurilor divine, dispret care le face deseori sa respinga, ca fiind discordant, imnul de slava al vecinului lor.

Pentru a lupta impotriva acestei tendinte, frate intru Dumnezeu, oricare ar fi religia sau congregatia religioasa de care apartii, cugeta adanc asupra acestui verset:

Dintre semnele Sale: crearea cerurilor si a pãmântului, deosebirea graiurilor si a culorilor voastre. Întru acestea sunt semne pentru cei care stiu. – Coran (XXX, 22).

Toata lumea ar avea de beneficiat din reflectarea la aceasta.”

Parabola pasarilor albe si a pasarilor negre

„Tierno Bokar nu numai ca se abtinea sa-i judece pe altii, el incerca si sa ne faca sa intelegem ca un gand bun este intotdeauna de preferat unuia rau chiar si atunci cand este vorba despre cei pe care-i consideram drept dusmani ai nostri. Nu eram intotdeauna usor de convins, asa cum o demonstreaza anecdota care urmeaza, despre pasarile albe si pasarile negre, la care maestrul a trebuit sa recurga.

In ziua aceea, Tierno comentase versetul:

„Chiar cat un fir de praf, cine a facut un bine, il va vedea. Chiar cat un fir de praf, cine a facut un rau, il va vedea.” (Coran XCIX, 7-8)

Cum noi ii puneam intrebari despre faptele bune, ne spuse:

– Fapta buna cea mai folositoare este aceea de a te ruga pentru dusmani.

– Cum! exclamai eu uimit. In general, oamenii au tendinta sa-si blesteme dusmanii, nu sa-i binecuvanteze. N-o sa fim luati drept prosti, daca ne vom ruga pentru dusmani?

– Poate ca da, raspunse Tierno, insa numai in ochii celor care nu vor fi inteles. Oamenii au, fireste, dreptul de a-si blestema dusmanii, numai ca isi fac mult mai mult rau lor insisi blestemandu-i decat binecuvantandu-i.

– Nu inteleg, reluai eu. Daca un om isi blestema dusmanul si blestemul are efect, acesta ii poate distruge dusmanul. Asta n-ar trebui, mai degraba, sa-l faca sa se simta bine?

– In aparenta da, raspunse Tierno Bokar, insa n-ar fi decat satisfactia unui suflet egoist, o satisfactie de nivel inferior, material. Sub aspect ocult, binecuvantarea dusmanului este mai folositoare. Chiar daca astfel poti trece drept un imbecil in ochii nestiutorilor, prin aceasta se demonstreaza, de fapt, maturitatea spirituala si nivelul intelepciunii atinse.

– Cum asa? il intrebai eu.

Si atunci Tierno, ca sa ma ajute sa inteleg, vorbi despre pasarile albe si pasarile negre.

– Oamenii, spuse el, sunt asemenea unor ziduri asezate fata in fata. Fiecare zid este gaurit de o multitudine de mici orificii in care-si au cuibul pasari albe si pasari negre. Pasarile negre sunt gandurile rele si vorbele urate. Pasarile albe sunt gandurile bune si vorbele frumoase. Pasarile albe, in virtutea formei lor, nu pot intra decat in orificiile pasarilor albe si acelasi lucru este valabil in privinta pasarilor negre, care nu pot cuibari decat in orificiile pasarilor negre.

Yusuf si Ali

Acum, sa ne imaginam doi oameni care-si inchipuie ca-si sunt dusmani. Sa-i numim Yusuf si Ali. Intr-o zi, Yusuf, convins ca Ali ii vrea raul, se simte plin de ura fata de acesta si ii adreseaza un gand foarte urat. Prin aceasta, el da drumul unei pasari negre si, in acelasi timp, elibereaza orificiul din zid corespunzator. Pasarea neagra a lui Yusuf isi ia zborul catre Ali si cauta, ca sa se pripaseasca acolo, un orificiu gol pe potriva formei ei.

Daca, la randul lui, Ali n-a trimis o pasare neagra spre Yusuf, adica n-a emis nici un gand negativ la adresa lui, nici unul dintre orificiile negre ale sale nu va fi gol. Negasind un loc in care sa se aseze, pasarea neagra a lui Yusuf va fi nevoita sa se intoarca la cuibul din care a plecat aducand cu sine raul cu care a fost incarcata, rau care va sfarsi prin a-l macina si a-l distruge pe Yusuf insusi.

Sa ne inchipuim, insa, ca Ali i-a trimis la randul sau un gand urat lui Yusuf. Prin aceasta, el a eliberat un orificiu in care va putea intra pasarea neagra a acestuia din urma, ca sa depuna o parte din raul pe care l-a adus si sa-si indeplineasca menirea distructiva.

Intre timp, pasarea neagra a lui Ali va zbura spre Yusuf si va veni sa se aseze in orificiul eliberat de pasarea neagra a acestuia. Astfel, cele doua pasari negre isi vor fi atins fiecare scopul si vor lucra pentru distrugerea omului spre care au fost trimise. Numai ca odata ce si-au indeplinit sarcina, se vor intoarce la cuibul de unde au plecat fiindca sta spus ca: „Totul se reintoarce la propria sursa” [„Totul la El se reintoarce” (Coran XI, 123)].

Raul de care erau incarcate nefiind epuizat, acesta se va intoarce impotriva autorilor sai si va sfarsi prin a-i distruge.

Autorul unui gand urat, al unei dorinte de rau, al unui blestem este, prin urmare, atins atat de pasarea neagra a dusmanului sau, cat si de propria sa pasare neagra atunci cand aceasta din urma se intoarce la el.

Acelasi lucru se intampla si in cazul pasarilor albe. Daca nu emitem decat ganduri bune la adresa dusmanului nostru, in timp ce acesta nu ne adreseaza decat ganduri rele, pasarile sale negre nu vor gasi nici un loc liber ca sa se stabileasca la noi si se vor intoarce la expeditor.

In ceea ce priveste pasarile albe purtatoare de ganduri bune pe care i le-am trimis noi, daca acestea nu gasesc nici un loc liber la dusmanul nostru, se vor intoarce la noi incarcate cu toata energia benefica pe care o aveau de transmis.

Astfel, daca nu am emite decat ganduri bune, nici un rau, nici un blestem nu ne-ar putea vreodata atinge fiinta. Acesta este motivul pentru care trebuie sa-ti binecuvantezi intotdeauna atat prietenii, cat si dusmanii. Nu numai ca binecuvantarea se indreapta spre obiectivul ei pentru a-si duce la indeplinirea misiunea impaciuitoare, dar ea se intoarce si spre noi, intr-o buna zi, cu tot binele de care era incarcata.”

Este ceea ce sufi numesc „egoismul preferabil”. Este Iubirea de Sine autentica, legata de respectul de sine insusi si de acela al aproapelui, fiindca orice om, bun sau rau, este depozitarul unei scantei de Lumina divina. De aceea sufi, conform invataturii Profetului, nu vor sa-si murdareasca nici limba, nici fiinta cu vorbe sau ganduri urate – nici macar cu critici in aparenta benigne.

Fantana

Fantana care nu este alimentata cu apa decat din exterior, primeste totodata mii de alte lucruri antrenate de curent. Este expusa tuturor murdariilor si pandita de un pericol inca si mai mare: sa sece aproape imediat ce s-a scos apa din ea. Apele filtrate de interstitiile solului raman abundente, limpezi si proaspete chiar si in timpul caldurilor celor mai mari.

Acelasi lucru se intampla cu cei a caror credinta in Dumnezeu depinde de aporturi exterioare si cu cei care isi trag credinta din propria lor meditatie si din convingere intima. Primii sunt supusi schimbarii, iar credinta lor nu este scutita de indoiala. Cei din a doua categorie raman statornici. Acestia se afla in plina Lumina, in luna plina a credintei lor care nu cunoaste niciodata obscuritatea.

Tierno numeste fantana care nu este alimentata decat din exterior, „fantana lui Taqlid”.

Ea ii caracterizeaza pe cei care nu fac decat sa urmeze orbeste exemple din afara lor: „cutare a zis asa…”, „cutare a facut asa…”, in loc sa gaseasca in ei insisi o certitudine nascuta din experienta intima sau chiar o reflexie personala in fata unei intamplari neprevazute.

Tierno ne amintea, in aceasta privinta, hadith-ul urmator:

„Intr-o zi, Profetul vru sa-l trimita in Yemen pe unul dintre companionii sai, numit Mo’az boun Jabal, ca sa faca si acolo cunoscut Islamul. Inainte de asta, il intreba:

– Cum vei aplica legea? Cum vei imparti dreptatea?

– Voi imparti dreptatea conform Coranului, raspunse Mo’az.

– Si daca situatia pe care va trebui sa o mediezi nu a fost prevazuta in Coran? intreba Profetul.

– Atunci voi aplica Sunna ta, Profet al lui Dumnezeu.

– Si daca nici Sunna nu a prevazut cazul acela?

– Atunci voi face apel la Idjma (consens).

– Si daca Idjma nu a intalnit niciodata o situatie ca aceea? relua Profetul.

Mo’az fu usor descumpanit fiindca, in Islam, Coranul, Sunna si Consensul sunt unicele trei surse ale Legii si ale jurisprudentei. Cum, insa, era o persoana care se ruga si medita, gasise in el insusi calea inspiratiei divine (ilham). Raspunse, asadar, dupa o clipa de gandire:

– Atunci voi face Ijtihad (stradania reflexiei personale).

Profetul il privi, apoi spuse:

– Du-te [in Yemen] si apeleaza la Ijtihad de fiecare data cand va fi nevoie. Atat timp cat in Islam se vor intalni oameni ca tine, acesta nu va deveni ca un copac cu trunchiul subtire si lipsit de ramuri (care nu da umbra si nu ofera protectie).”

 

Cele trei lumini

Ochiul (‘ayn), care se afla in interiorul fiecaruia dintre noi, are nevoie de lumina ca sa vada lumea asa cum este ea si, mai ales, ca sa perceapa Realitatile divine. Dar nu toate cararile sunt accesibile tuturor.

Intr-o zi, cand Tierno Bokar tinea un curs despre notiunea de lumina („nur” in araba), l-am intrebat:

– Tierno, cate lumini mistice exista?

– O, prietene, nu sunt eu omul care sa fi vazut toate luminile. Iti voi vorbi, totusi, despre trei dintre luminile simbolice:

Prima este aceea pe care o obtinem din materie prin frecare, aducand-o in stare de combustie. Aceasta lumina nu poate incalzi si lumina decat un spatiu limitat.

Simbolic, ea corespunde marii majoritati a indivizilor putin evoluati pe calea mistica.

La acest nivel, adeptii nu pot merge mai departe de imitare („taqlid”) si de litera. Obscuritatea si superstitia ii inconjoara, frigul absentei intelegerii ii face sa se zgribuleasca. Ei raman imobilizati intr-un mic colt al traditiei si fac cat mai putin zgomot cu putinta. Aceasta lumina este aceea care-i anima pe credinciosi atunci cand se gasesc la nivelul credintei numite „sulbu” (solide).

Cea de-a doua lumina este aceea a soarelui, fiind superioara primeia prin aceea ca este mai generala si mai puternica. Ea lumineaza tot ce exista pe pamant, iar pe acesta din urma il incalzeste.

Lumina aceasta simbolizeaza nivelul median al caii mistice. La fel ca soarele, ea risipeste tenebrele indata ce intra in contact cu ele si este un izvor insufletitor pentru toate creaturile. Ea simbolizeaza luminile pe care le poseda discipolii ajunsi la nivelul mistic al credintei numite „sa’ilu” (lichide).

La fel cum soarele material lumineaza si incalzeste toate fiintele care, din acel moment, devin infratite, tot astfel discipolii ajunsi la lumina mediana privesc drept frati si trateaza ca atare tot ceea ce fiinteaza sub soare si ii primeste lumina. Ei nu dispretuiesc prima lumina datorita rolului pregatitor indispensabil pe care-l are aceasta, dar nu mai sunt asemenea ganganiilor ce danseaza in jurul unei flacari, uneori arzandu-se in ea.

Prima lumina, la fel ca si flacara pe care o simbolizeaza, poate, in functie de imprejurari, sa fie stinsa sau reaprinsa, poate fi transportata dintr-un loc intr-altul; cu alte cuvinte, isi poate schimba forma si intensitatea, pe cand cea de-a doua lumina ramane constanta si imuabila in perenitatea ei, la fel ca lumina soarelui. Ea va proveni intotdeauna din aceeasi sursa si va ramane egala cu ea insasi de-a lungul timpului.

Cea de-a treia lumina este aceea a centrului existentei, este lumina lui Dumnezeu. Cine s-ar putea incumeta sa o descrie? Este o obscuritate mai stralucitoare decat toate luminile puse laolalta; este lumina Adevarului. Cei care au fericirea sa ajunga la ea isi pierd identitatea, devenind ceea ce devine o picatura de apa cazuta in Niger sau, mai degraba, intr-o mare infinit mai vasta ca intindere si profunzime. La acest nivel, Iisus a devenit Duhul lui Dumnezeu, Moise – Interlocutorul Sau, Abraham – prietenul Sau si, in fine, Muhammad – Sigiliul misiunilor Sale.”

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: