Invocatia

“Invocatia este mijlocul prin care se stabileste legatura spirituala între Maestru si discipol”, ne spune Sidi Hamza. Am vorbit deja de orientare, ce permite discipolului sa primeasca lumina divina prin intermediul inimii Ghidului sau. Prin comparatia cu imaginea oglinzii, am vazut ca ea nu trebuie doar îndreptata catre soare, ci si curatata de impuritati, printr-o lustruire regulata. Dhikr-ul este o metoda privilegiata pentru aceasta lustruire, pentru aceasta munca de curatare a inimii.

Termenul de dhikr, care este folosit cel mai adesea pentru a desemna invocatia lui Dumnezeu, este un substantiv verbal ce deriva de la radacina araba dhakara, ce înseamna a-si aminti ceva, a tine minte, a-si reaminti. Contrariul dhikr-ului este deci uitarea: ne reamintim de un lucru dupa ce l-am uitat, si operam aceasta reamintire prin limba si prin inima. Ori, ego-ul nostru, în tendinta sa de a se afirma ca o entitate autonoma, este înclinat spre a uita – sau chiar a nega – existenta Creatorului sau. Ca un antidot la aceasta neglijenta a sufletului, dhikr-ul este afirmarea lui Dumnezeu, amintirea Lui si trezirea tot mai profunda a constiintei Prezentei Sale.

În comparatie cu neglijenta si neatentia care ne constituie în general viata cotidiana – si trebuie sa spunem în treacat ca societatea de astazi le încurajeaza puternic – invocatia apare ca o concentrare si o racordare, o întoarcere în centrul fiintei noastre. Ea se constituie într-o sursa de contemplatie, care ne permite în acelasi timp sa “hranim” actiunile noastre si sa facem în asa fel încât sa nu ramânem redusi la acestea. Este o permanenta care încet-încet se instaleaza în viata noastra, dincolo de toate schimarile exterioare inerente conditiei noastre umane si care ne ajuta sa-i regasim sensul profund. Ea este firul calauzitor ce leaga diferitele clipe din viata, încarcându-le de o intensitate aparte. Un adagiu sufi ne recomanda sa fim “în exterior cu oamenii si în interior cu Dumnezeu”. Dhikr-ul poate fi practicat în orice moment. El este hrana inimii noastre. Din acest motiv este considerat ca fiind “carburantul” discipolului în parcursul lui spiritual, la fel cum setea sa de Dumnezeu îi este “motorul”.

Reînsufletindu-ne inima, dhikr-ul ne permite sa ne eliberam de pasiuni. Caci, dupa cum spune Sidi Hamza, “toti oamenii sunt sclavi a ceva, mai putin aceia liberi în interior. Invocati-l pe Dumnezeu pentru a deveni liberi”. Dhikr-ul este un spatiu preferat al învataturii Ghidului, punctul de contact între noi si el, legatura care-i permite sa ne ghideze. Este ca o guma ce sterge bolile inimii. Este de preferat deci ca el sa fie practicat cât mai des, si mai ales în mod regulat. Încet încet dhikr-ul va deveni omniprezent în viata discipolului, ca si Acela de care-si aminteste.

Wird-ul este primul tip de dhikr pe care-l primeste discipolul la intrarea pe Cale. Acesta se constituie dintr-un ansamblu de invocatii, comunicat de Ghid fiecarui discipol. Este vorba în general de versete coranice, cereri de iertare, Nume divine si anumite rugaciuni pentru Profet, într-un anumit numar si o anumita ordine. Stiind ca exista un secret special în numar, pentru numararea exacta a invocatiilor facute se folosesc matanii. Ghidul, si numai Ghidul, poate decide compozitia acestui wird.

Având în vedere ca astazi mai multe mii de discipoli urmeaza învataturile lui Sidi Hamza, este evident ca acesta nu poate, fizic vorbind, sa se ocupe personal de fiecare discipol. A investit si investeste deci anumite persoane în fiecare grup cu o functiune speciala, aceea de a-i fi reprezentanti si intermediari pentru actiunile sale. Acesti muqaddimi (muqaddimat la feminin, literal acela sau aceea “ce sta în fata”) sunt autorizati sa transmita pactul initiatic în numele Shaikh-ului si sunt însarcinati sa vegheze ca practica spirituala – fie ea individuala sau colectiva – sa aiba loc conform indicatiilor acestuia. Dupa cum o indica etimologia cuvântului, ei sunt “în fata”, adica în linia întâi, si nu deasupra celorlalti discipoli. Sunt doar însarcinati cu o functiune suplimentara. Muqaddim-ul se asigura deci de buna desfasurare a reuniunilor, ca si de parcursul personal al fiecarui discipol ce face parte din grupul sau. Sidi Hamza spune apropo de ei: “Trebuie sa va respectati muqaddim-ul, caci în spatele lui se afla Maestrul. Aveti grija de muqaddim-ul vostru, si el va avea grija de voi”. Daca ei pot comunica fiecarui discipol sfaturile si invocatiile care-i convin, în functie de evolutia sa spirituala si profilului particular ale fiecaruia, acest lucru se întâmpla datorita acestui idhn, acestei autorizatii spirituale conferite lor de Shaikh-ul însusi. Muqaddim-ii pot de asemenea sa delege anumite funtiuni care le apartin, în special în ceea ce priveste organizarea, unor responsabili care beneficiaza din acel moment de aceasta autorizatie, pentru un anumit timp si loc.

Discipolul este chemat la practica regulata a wird-ului sau, cel mai adesea dimineata si seara, dupa indicatiile care i-au fost date pe aceasta tema. Este unul din mijloacele de educatie spirituala. Primele fructe obtinute gratie acestei discipline si perseverente sunt cel mai adesea un sentiment de pace si serenitate, ca si o convingere a autenticitatii Caii. Shaikh-ul insista asupra faptului de a nu întrerupe wird-ul, caci este într-adevar atasamentul spiritual ce-l leaga de discipol.

Wird-ul este un dhikr individual. Dincolo de invocatiile ce compun wird-ul, dhikr-ul individual consta de asemenea în recitarea formulei la ilaha illa Llah, uneori pâna la mai multe mii de ori pe zi. Aceasta formula, centrala în Islam, consta în a afirma unicitatea divina si înseamna literal “Nu exista alt dumnezeu în afara lui Dumnezeu”. Nu exista dumnezei (la ilaha): toate lucrurile carora le împrumutam fiinta si existenta sunt doar iluzii; daca nu este (singurul) Dumnezeu (illa Llah): singura Realitate este Dumnezeu. Avem de-a face aici cu esenta însasi a monoteismului. În acelasi fel în care Profetul Avraam a distrus idolii care ocupau templul de la Mecca pentru a restabili cultul lui Dumnezeu unic, trebuie distrusi toti idolii interiori care ne ocupa si care care ne conduc în ceea ce facem (banii, gloria, puterea, etc.) pentru a afirma Prezenta divina, în absoluta sa transcendenta. Discipolul de straduieste a-si face sa taca vocea ego-ului, pentru a nu mai actiona în functie de pasiunile sale sau de aprecierea celorlalti, ci în functie de privirea lui Dumnezeu atintita asupra sa. În loc sa fuga fara încetare de la o dorinta la alta, sau de la o creatura la alta, el se ataseaza la a recunoaste prezenta Creatorului si-si îndreapta toata energia numai catre El.

Experienta arata ca, la începutul parcursului spiritual, sufletul (nafs) fuge de dhikr si în special de recitarea lui la ilaha ila Llah. Asa cum spune o vorba populara, “cel care vrea miere trebuie sa se pregateasca pentru întepatura albinelor”. Ego-ul se revolta împotriva a tot ceea ce se opune pasiunilor care-i sunt proprii si autoritatii sale asupra noastra. Este important ca discipolul sa nu dispere si sa persevereze ignorând rezistenta sufletului, caci acesta din urma va sfârsi prin a ceda. Pentru a cita cuvintele lui Sidi Hamza, “dhikr-ul face sa dispara progresiv dorintele si gândurile impure, la fel ca un vânator care intra în fiecare zi în padure tragând focuri de arma; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul pustii, pentru a reveni putin mai târziu în timpul aceleiasi zile. Însa animalele, când constata ca vânatorul revine în fiecare zi, ajung pâna la urma, încet-încet, sa-si schimbe salasul”. Este deci necesar a fi regulat si perseverent în dhikr, indiferent de ceea ce se întâmpla. Dupa cum ne spune Ibn Ata Allah: “Nu abandona dhikr-ul, caci atunci nu mai esti prezent pentru El. Caci neglijenta dhikr-ului este mai grava ca o neglijenta în dhikr. Este posibil ca Dumnezeu sa te ridice de la un dhikr facut cu neglijenta la unul facut cu atentie, si de la acesta, la unul prin care tu Îi devii prezent, si de aici mai departe, la altul unde tu devii absent pentru tot ceea ce nu constituie obiectul invocatiilor tale. Si asta, pentru Dumnezeu, nu este deloc greu”.

Este posibil ca practica dhikr-ului sa provoace la unii discipoli anumite stari spirituale. Nu trebuie ca acestea sa provoace neliniste, însa trebuie ca ele sa fie semnalate Shaikh-ului sau muqaddim-ului. Aceste stari sunt legate de faptul ca inima noastra a pierdut obiceiul contactului cu lumina divina. Ea este ca o camera întunecata, înconjurata de un strat de rugina care o izoleaza de aceasta lumina. Este suficient ca rugina sa cada într-un singur loc, gratie muncii rabdatoare de curatire întreprinsa prin dhikr, pentru ca lumina sa invadeze inima, maturând tot în calea ei. În acest moment întreaga camera a inimii se ilumineaza brusc, iar discipolul primeste o savoare intensa, care câteodata îi poate provoca reactii corporale ca strigate, plâns, râs sau miscari bruste ale membrelor. Originea acestor fenomene este într-adevar divina, si deci luminoasa. În acest sens este recomandat a conserva aceste stari ca pe ceva pretios. Adesea ele permit discipolului sa verifice la modul concret caracterul viu si operativ al acestei Cai, si în acest sens se spune ca ele sunt precum bomboanele care se dau copiilor. Însa daca sursa acestor “daruri” este de natura esentiala, fenomenele exterioare pe care le provoaca ramân secundare, si deci un atasament exagerat fata de ele nu este recomandat.

Pe lânga dhikr-ul individual, exista de asemenea si invocatii colective, recitate de catre discipoli în reuniuni ce se desfasoara în general de doua ori pe saptamâna. Aceasta forma de dhikr este de mare importanta pentru discipol, si participa la ascensiunea sa spirituala. Sidi Hamza ne spune pe acest subiect: “Fiti constanti în dhikr-ul vostru si în frecventarea reuniunilor. Cel care-si face dhikr-ul personal fara sa participe la reuniuni, sau invers, este ca un schiop: ceva îi lipseste”. Aceste reuniuni sunt o buna ocazie pentru discipol de a-si cunoaste fratii (sau surorile) si a profita de învataturile care sunt aduse la lumina în colectivitate. Practicile rituale sunt aceleasi pentru barbati ca si pentru femei, dar au loc separat, pentru a evita orice distragere de ordin monden. De altfel, daca telul si posibilitatile sunt aceleasi pentru toti, energiile masculine si feminine sunt de natura diferita, iar practicarea dhikr-ului colectiv prin trezirea acestor energii poate revela aspecte deosebit de intime din noi însine. Neamestecarea permite fiecaruia sa guste din plin din energia colectiva care-i este proprie, fara jena sau interferente de orice tip. Dincolo de aceste momente consacrate ritualului, barbatii si femeile interactioneaza în mod absolut natural.

Ca mijloc de acces la Prezenta divina, practica dhikr-ului este deci centrala în cadrul Caii. Unui discipol care l-a întrebat, Sidi Hamza i-a raspuns odata aratându-i mataniile: “unii cauta mistere, când în realitate totul este aici”. Aceasta observatie vine sa completeze o alta: “Nu cautati adevarul; cautati mai întâi sa va purificati”. Este deci vorba de un mijloc privilegiat care ne este oferit pentru a ne purifica inima si a ne elibera de pasiuni, regasind treptat perceptia prezentei lui Dumnezeu peste tot în jurul nostru. În acest sens, unii vorbesc despre dhikr ca despre o miere delicioasa. “Este fericit în aceasta lume cel ce se orienteaza spre Dumnezeu si care-l invoca pe Dumnezeu. Dhakir-ul (invocatorul) este fericit, caci tot ceea ce i se întâmpla îi este dictat de Dumnezeu. Tot ceea ce face, o face în numele lui Dumnezeu. Si Dumnezeu nu face decât binele”.