Legea

Într-o zi în care Profetul Muhammad era în compania tovarasilor sai, acestia au vazut îndreptându-se spre ei un tânar îmbracat în alb, pe ale carui vesminte nu se vedea nici o urma de praf de pe drum. Omul s-a asezat în fata Profetului, i-a pus picioarele între ale sale si l-a întrebat: “Ce este islamul?” (literal supunerea). Profetul i-a raspuns: “Islamul este supunerea fata de Dumnezeu, bazata pe practica celor cinci stâlpi: dubla marturie a unicitatii divine si a revelatiei muhammadiene, rugaciunea, milostenia, postul în luna Ramadan-ului si pelerinajul la Mecca”. Tânarul i-a spus atunci: “Adevarat!”, lucru care i-a surprins pe tovarasii Profetului. Apoi a întrebat: “Ce este iman?” (credinta). Profetul a raspuns: “Iman consta în a crede în Dumnezeu, în îngerii, cartile si profetii sai, în Judecata de Apoi si predestinare”. Înca o data, tânarul a exclamat: “Ai spus adevarul!”, apoi a întrebat din nou: “Ce este ihsan?” (excelenta în comportament). Profetul i-a raspuns: “Ihsan înseamna a-l adora pe Dumnezeu ca si cum l-ai vedea, caci chiar daca tu nu Îl vezi, El te vede”. Dupa ce a confirmat din nou aceste cuvinte si a mai pus alte câteva întrebari, tânarul a plecat. Profetul i-a întrebat atunci pe tovarasii sai daca stiau cine era acel tânar. În fata ignorantei lor, Profetul le-a dezvaluit ca era vorba de Arhanghelul Gabriel, “venit pentru a va învata religia voastra”.

Prin acest celebru hadith ies la iveala trei nivele de experienta si de întelegere a realitatii divine: supunerea fata de Lege, sau respectul fata de coaja sau forma lucurilor; Credinta, sau întelegerea corpului sau a continutului religiei; si în sfârsit Excelenta, sau miezul central care constituie perceptia constienta a Prezentei divine. Meister Eckhart spunea: “pentru a ajunge la miez, trebuie sparta coaja”. Fructul este compus dintr-o coaja (Legea), o pulpa (Credinta) si un miez (Spiritul). Însa pentru a ajunge la miez, care numai el contine în germen un nou fruct, trebuie mai întâi trecut de coaja ce-l înveleste.

Relatia dintre exoterism si esoterism poate fi comparata cu cea care exista între corp si spirit. Fara spirit, corpul este vid de sens, de sursa sa vie; fara corp, spiritul este imperceptibil si devine o pura abstractiune. Noi nu suntem spirite pure. Înradacinati într-un spatiu si o temporalitate, posedam un corp si un suflet care sunt în continua interactiune. Este suficient sa ne gândim cât de mult faptul de a fi obositi sau flamânzi ne poate afecta câteodata rabdarea sau buna dispozitie, pentru a fi convinsi ca viata corpului nostru ne influenteaza mult starea interioara. Aceasta interactiune sta de altfel la baza notiunii de ritual, acesasta practica care mobilizeaza întreg ansamblul elementelor constitutive ale fiintei noastre. Daca filosofia, ce ramâne întotdeauna la nivelul mentalului, poate fi practicata fara nici o legatura cu modul nostru de viata, practica spirituala în schimb necesita un cadru exterior adecvat pentru a se dovedi eficienta.

Pentru discipolul Caii Qadiriya Butchichiya, practicile Islamului constituie prelungirea în act a înaintarii sale pe Cale. Sidi Hamza explica acest lucru în felul urmator: “Respectul fata de prescriptiile Shari’a (legea exterioara) joaca acelasi rol ca ceara ce constituie dopul unei sticle, care împiedica lichidul sa se raspândeasca în afara. Un recipient poate fi umplut cu apa, însa atunci când fundul sau este strapuns cu un cutit tot lichidul se scurge. Am putea foarte bine sa-l umplem din nou, însa daca fundul sau este fisurat, nimic nu se va putea pastra înauntru. Aceasta imagine ilustreaza situatia discipolului ce nu aplica Shari’a”. Secretul spiritual este aceasta apa, a carei pompa de umplere este pentru inima discipolului dhikr-ul. Daca sticla care este inima sa nu are dop, sau nu are fund, nu va putea pastra în mod durabil aceasta apa. Oricât ar fi fost de intens ceea ce ar fi gustat, el va trebui sa renunte la ceea ce a primit.

Pe plan practic, shari’a rezida esentialmente în cei cinci stâlpi ai Islamului. Primul este constituit de dubla marturisire, în acelasi timp a unicitatii divine si a revelatiei muhammadiene. Este vorba de a afirma ca nu exista alti dumnezei în afara singurului Dumnezeu, si ca Muhammad este trimisul Sau. Cu alte cuvinte, aceasta înseamna a afirma ca Dumnezeu este unic si ca exista un drum de întoarcere catre El, drum ce ne-a fost indicat de Profetul Muhammad. Al doilea consta în respectarea celor cinci rugaciuni zilnice, care se repartizeaza în cursul zilei în functie de parcursul soarelui si trebuie precedate de ablutiunile rituale. Al treilea tine de acordarea pomenii legale, ce vizeaza purificarea bunurilor care ne-au fost oferite prin cedarea unei parti celor în nevoie. Al patrulea este constituit de postul în luna Ramadanului, care se tine de la rasaritul la apusul soarelui pe tot timpul unui ciclu lunar (29 sau 30 de zile). În sfârsit, al cincilea stâlp consta în efectuarea pelerinajului la Mecca cel putin o data în viata, în cazul în care exista posibilitate fizica si materiala pentru acest lucru. În afara de cei cinci stâlpi, Islamul interzice consumul de alcool si de carne de porc, ca si sexul în afara casatoriei. Exista surse detaliate ce prezinta pe larg aceste subiecte, ca si modul cel mai potrivit pentru aplicarea respectivelor reguli.

Discipolul se va feri deci de ceea ce este interzis, dupa propria sa capacitate si va evita tot ceea ce este ilicit, fie ca este vorba de hrana sau comportament, în functie de posibilitatile sale. Sidi Hamza explica: “Respectati shari’a. Chiar daca nu o puteti aplica perfect si în întregime, faceti tot posibilul. În acest sens, un minim este indispensabil. Shari’a este fundamentala, caci evita ratacirea”. Trebuie insistat asupra faptului ca nu este vorba aici de a impune constângeri, ci de trezirea constiintei interioare a necesitatii de a aplica progresiv, fiecare în ritmul sau, anumite reguli ce ne vor permite sa pastram ceea ce am primit, si sa primim mai mult. Asa cum se spune în Coran, “Dumnezeu vrea pentru voi ceea ce este usor, si nu ceea ce este greu”. Totul depinde astfel de punctul din care fiecare îsi începe ascensiunea: pentru o persoana de origine musulmana care se angajeaza pe Cale, aplicarea preceptelor Islamului i se va parea usoara si într-o anumita masura naturala. Dimpotriva, pentru un occidental care ignora a priori tot ce înseamna shari’a, este evident ca lucrurile trebuie sa evolueze progresiv, chiar si numai pentru faptul ca el trebuie sa învete totul, toate aceste rituri fiindu-i complet noi. Sidi Hamza ne spune în legatura cu acest subiect: “Atunci când persoane non-musulmane primesc pactul, lasati-i mai întâi sa guste Calea prin dhikr si reuniuni, fara a le impune prescriptiile ce tin de Shari’a. Legea exterioara nu trebuie sa fie perceputa si traita ca o constrângere, ci ca o necesitate interioara: la un anumit moment, discipolul îsi da seama ca vrea sa pastreze ceea ce a obtinut prin dhikr, si deci are nevoie de un cadru, un scut. Shari’a constituie o baza, o fundatie indispensabila progresului sau spiritual. Atunci va fi suficient de copt pentru a o pune în aplicare”.

Shaikh-ul insista deci asupra necesitatii de a se îndrepta cu timpul spre o practica respectuasa a obligatiilor si a interdictiilor religioase, respectând însa preeminenta spiritului asupra literei în ceea ce priveste aplicarea acestor precepte. Pentru a ilustra aceasta idee, putem mentiona povestea acelui om care venise sa se roage în moscheea unde se gasea Profetul. Omul si-a terminat rugaciunea, moment în care un tovaras al Profetului si-a dat seama ca una dintre miscarile rugaciunii nu fusese bine executata. L-a somat deci pe respectivul sa-si refaca rugaciunea în mod corect, iar acesta s-a executat. A doua rugaciune odata încheiata, omul s-a întors spre cel ce-l interpelase si l-a întrebat: “Dupa parerea ta, care din cele doua rugaciuni a fost agreata de Dumnezeu?”. “A doua, evident, pentru ca numai ea a fost facuta dupa regula”, i-a raspuns acesta. “Ei bine” spuse omul, “eu cred ca prima a fost cea agreata. Caci aceea am facut-o pentru Dumnezeu, în timp ce a doua, am facut-o pentru tine”. Profetul, care asistase la toata scena, a confirmat aceasta realitate. Intentia ramâne deci fundamentala. Dupa cum o indica Ibn Ata ‘Allah, “actele sunt forme al caror spirit este secretul intentiei care le este insuflat”. Starea de spirit interioara, realitatea constiintei intime care însoteste actul este cea care cu adevarat îl anima si-i da sensul cel mai profund.

Este interesant de constatat ca termenul arab shari’a, utilizat pentru a desemna Legea religioasa, are de asemenea si sensul de “drum”. Spiritul shari’a consta în realitate în a se apropia cât mai mult posibil de starea umana de imediat dupa creatie, adica a ne regasi încet încet conformitatea cu modelul nostru adamic. În aceasta stare, omul regaseste comunicarea naturala cu Dumnezeu care era în natura sa înainte de cadere. Este vorba deci de un parcurs, de o punere în conformitate progresiva, care ne va permite în masura în care ne purificam sa primim tot mai mult. Se spune adesea ca shari’a este în acelasi timp începutul si sfârsitul calatoriei spirituale. În forma sa, ea reprezinta aspectul cel mai exterior al angajamentului pe Cale; în spiritul sau, ea îi constituie realitatea profunda, prin conformitatea pe care o implica cu un model de umanitate.

Pentru a încheia acest aspect, trebuie subliniat faptul ca perceptia legii shari’a evolueaza pe parcursul progresiei spirituale. Dupa cum spune Sidi Hamza, “aplicarea shari’a ar putea fi constrângatoare si dificila, însa dhikr-ul o usureaza. Dhakir-ul (invocatorul) nu resimte respectarea ei ca pe o constrângere”. Din momentul în care iubirea fata de Dumnezeu se aprinde în inima discipolului, acesta dovedeste o dorinta arzatoare de a se apropia de El, ca o nevoie vitala. Asemanator aici tuturor îndragostitilor, el cauta fara încetare mijloace pentru a-i intra în voie si a-l multumi. Ori aceste mijloace i-au fost în mod clar indicate prin acest cuvânt divin, exprimat prin gura Profetului: “Servitorul meu nu înceteaza a se apropia de mine prin practici suplimentare, pâna când eu ajung sa-l iubesc; de când îl iubesc, Eu devin auzul prin care aude, privirea prin care vede, limba prin care vorbeste, mâna cu care apuca, piciorul cu care umbla”. Este chiar obiectul Caii, aceasta transformare a fiintei, aceasta eliberare care ia forma unei recuperari a calitatilor umane prin calitatile divine.