Despre Certitudine (Emirul Abd el-Kader)

“Acelora care se află pe calea cea dreaptă, El le sporește călăuzirea și le dăruiește evlavia” (Coran, 47:17)

Adică: ”Acelora care se află pe calea cea dreaptă” prin credință și îndeplinirea de acte de adorație ”El le sporește călăuzirea” acordându-le lor o viziune (”kashf”, aici în sensul de ”dezvăluire”) a credinței  lor și arătându-le semnificațiile ascunse ale actelor lor de supunere. După cum El Însuși a spus: ”Fiți cu frică de Allah, și El vă va învăța” (Coran 2:282). La fel, după un hadith: ”celui ce acționează în conformitate cu știința Sa, Allah îi acordă știința pe care nu o are încă”.  Această știință pe care Allah o adaugă în plus celor care acționează conform științei pe care o au deja constă tocmai în dezvăluirea secretului a ceea ce fac. În realitate, ființei (responsabile legal) îi revine în primul rând obligația credinței, apoi cea a îndeplinirii obligațiilor – acțiuni propriu-zise sau abțineri de la acțiuni – pe măsură ce ele se prezintă ca atare și, în sfârșit, respectul pentru limitele prescrise și convingerea fermă că toate acestea se conformează dreptății. Trebuie de asemenea să se abțină de la a reflecta asupra modalităților prin care se manifestă realități incomprehensibile rațional, și să evite interpretările tendențioase (tațwilat).

Credinciosului ce acționează după ceea ce îi indică credința, Dumnezeu îi dezvăluie aspectul ascuns al lucrurilor și realitatea esențială a acestora. Dumnezeu îl ajută de asemenea să-și ridice în grad credința. Prima fază a acestui proces constă în acceptarea faptului că Mesagerul este veridic în ceea ce privește Mesajul său – această etapă corespunde la ceea ce este numit de Coran ”știința certitudinii” (”’ilm al-yaqin”, Coran 102:5). Mai sus se află ”ochiul certitudinii” (”’ayn al-yaqin”, conform Coran 102:7). Și, în sfârșit, se ajunge la ”realitatea certitudinii” (”haqq al-yaqin”). De aici, ceea ce era doar credință devine contemplație și viziune directă. Iată ce înseamnă a ”spori în călăuzire”, sau”creștere în credință” în mai multe versete și hadith-uri. Această expresie este o metonimie, unde efectul este luat drept cauză: căci este credința, cu tot ceea ce ea implică – cuvinte, acțiuni, convingeri intime – cea care este cauză pentru sporirea certitudinii și a avansării spre gradele ”ochiului certitudinii” și ale ”realității certitudinii”.

În mod analog, lipsa de credință și lipsa înfăptuirii de acte de adorație provoacă o rătăcire crescândă și devin cauzele ”pecetluirii” și ”ruginirii” inimilor, conform versetelor următoare: ”Însă acelora care au în inimile lor patimă, ea (Revelația) le va adăuga spurcăciune la spurcăciunea lor” (Coran 9:125); ”există în inima lor o boală, și Dumnezeu face să crească această boală” (Coran 2:10); ”Dar rugina a ajuns la inimile lor” (Coran 83:14); și alte versete similare.

În cazul celui ce ajunge la certitudine, nu se poate vorbi propriu-zis de o ”mărire” a obiectului viziunii sale; ceea ce crește este vizibilitatea și gradul de viziune (dezvăluire) a acestui obiect. Diferența între cele trei tipuri de certitudine menționate mai devreme se poate înțelege astfel: ”știința certitudinii” are nevoie de o dovadă, și în ea încă încape îndoială; ”ochiul certitudinii” are și el nevoie de o dovadă, însă în cazul său nu mai există îndoială; ”realitatea certitudinii” nu are nevoie de dovadă și nici nu admite îndoială. Toate științele ce sunt fruct al unei realizări spirituale efective, adică cele pe care Dumnezeu le acordă prin teofaniile Sale acelora pe care El îi alege dintre servitori, aparțin acestei ultime categorii.

Este deci clar că ”a crește în călăuzire” nu înseamnă a crede în mai multe lucruri, ci a crede mai mult în ceea ce se crede deja; și ”a spori în știință” (în cazul sfinților) nu reprezintă o adăugare în raport cu ceea ce Muhammad – Binecuvântarea și Pacea fie cu el – a adus. Sfinții nu aduc în plus nici ordine, nici apărare, nici interdicții, nici prescripții. Pur și simplu, Dumnezeu le dezvăluie secretele, realitățile esențiale, sensurile ascunse și semnificațiile esoterice ale revelației primite prin Muhammad (s.l.a.w.s.). Căci oricărui ”exterior” îi corespunde un ”interior”. Exteriorul unui lucru este ”regatul” (”mulk”), iar interiorul său este ”regalitatea” (”malakut”). Dumnezeu – slăvit fie! – a spus: ”Și așa i-am arătat noi lui Avraam împărăția cerurilor și a pământului pentru ca el să fie dintre aceia care cred cu convingere” (Coran 6:75). Acest verset este proba scripturală că certitudinea ce se adaugă credinței nu se poate obține decât prin dezvăluirea realității esoterice a lucrurilor și prin viziunea ”regalității” acestora.

(Mawqif 222, traducere realizată după ediția ”Abd el-Kader – Ecrits Spirituels”, Seuil, 1982, în traducerea franceză a lui Michel Chodkiewicz)

Abu Bakr al-Kalabadhi și al său ”Tratat de Sufism”

Despre Abu Bakr al-Kalabadhi și ”Tratatul de Sufism”

Putinele informații pe care le avem despre Abu Bakr al-Kalabadhi (mort în 385A.H./995e.n.) atestă că acesta a fost nu doar un jurist hanefit ce a trăit și a murit la Bukhara (unde Kalabadh era un cartier), ci și un ascet și un sufi. Celebrul său ”Tratat de Sufism- Maeștri și etape”  (”Kitab al-ta’aruf li-madhhab ahl al-tasawwuf”), una dintre cele mai importante opere sufi din primii 300 de ani de Islam, este atât un corpus impresionant de informații, cât și o veritabilă ”recunoaștere” din interior a sufismului și fruct al unei experiențe vii, directe. Notorietatea sa este ilustrată de cuvintele ”maestrului iluminării”, Suhrawardi Maqtul (mort în 587A.H./1191e.n.): ”fără Ta’arruf (al lui Kalabadhi) nu am cunoaște cu adevărat tasawwuf (sufismul).”

Din această lucrare – de autoritate certă și unanim recunoscută – vă vom propune inshAllah aici pe site mai multe capitole, tratând diverse concepte-cheie din sufism, prin ochii și inimile marilor maeștri ai primelor secole după Profet (s.l.a.w.s.).

Scris în secolul X, ”Tratatul de Sufism” a lui Kalabadhi este unul dintre cele mai vechi de care dispunem. Eminentă autoritate spirituală, autorul aruncă o punte între ortodoxie și mistică, devenite inconciliabile după condamnarea și execuția lui Hallaj la Baghdad. El repune sentințele primilor maeștri ale sufismului (Junayd, Dhu-l-Nun Misri, Rabi’a, Bistami, Nuri, Shibli, etc.) în lumina versetelor coranice și a Tradițiilor Profetice. Mult mai mult decât o putea face un biograf sau un compilator oarecare, el însuși un mare inițiat, Kalabadhi limpezește stațiunile spirituale și punctele-cheie ale Căii, mărturisindu-și astfel propria experiență spirituală. El contribuie de asemenea cu o expunere foarte detaliată a credințelor profunde ale sufiștilor, ce indică acordul deplin al acestora cu învățăturile legii și principiile fundamentale ale Islamului, bazate pe Coran și Tradiția Profetului (s.l.a.w.s.).

Sufismul, în viziunea lui Kalabadhi, apare astfel ca o prelungire normală a vieții religioase în sânul Islamului majoritar, și nicidecum existând în afara sa, sau în contradicție cu Legea revelată. Iată una din frazele importante scrise de Kalabadhi în acest sens:

”Permisiunea de a se sustrage de la o datorie de obligație strictă și libertatea de a neglija o astfel de datorie nu sunt acordate în niciun fel nimănui, fie că este vorba de un credincios, un sfânt sau un înțelept de cel mai înalt rang… Nu există, după sufiști, nicio stațiune spirituală care să abolească pentru un servitor regulile Legii.”

Iată planul tratatului, pe scurt:

  • un preambul, cu o introducere ce definește ce este un sufi, o enumerare a maeștrilor sufi cei mai cunoscuți (primele 4 capitole);
  • o ”mărturisire de credință” detaliată, conformă cu învățăturile Islamului majoritar (cap.5-30);
  • capitole ce definesc stațiunile ascetice și mistice (31-51);
  • capitole ce definesc termenii utilizați în mod comun de sufiști pentru a descrie stări spirituale și experiențe interioare (51-63);
  • comportamentul sufiștilor, și carismele (binecuvântările) pe care le pot primi de la Dumnezeu;
  • o ultimă parte, legată de experiența extatică, este consacrată ”sama’” (audiției spirituale), și opiniilor maeștrilor despre acest subiect (cap.64-75)

Dacă în partea strict teologică Kalabadhi citează cel mai des Coranul și Sunna Profetului (s.l.a.w.s.), atunci când expune definiții și sentințe, în proză sau versuri, el își bazează expunerea pe marii maeștri ai sufismului, ca Dhu-l-Nun Misri, Sahl Tustari, Nuri, Kharraz, Ibn ‘Ata’ Shibli și al-Hallaj. Dar prioritatea este acordată lui Junayd, principalul reprezentant al sufismului așa-zis ”sobru”.

Cele mai cunoscute traduceri ale acestei lucrări în limbi occidentale sunt:

  • în engleză, cea a prof. Arthur J.Arberry – ”Doctrine of the Sufis”, Apex Books, 1983 (apărută în 1935)
  • în franceză, cea a lui Roger Deladrière, ”Traité de soufisme”, Actes Sud, 1981 (folosită și pentru traducerile în limba română)

Despre Ceea ce este și nu este Dumnezeu (Emirul Abd el-Kader)

”Și Domnul vostru este un Dumnezeu unic; nu există divinitate dacă ea nu este Dumnezeu” (Coran 2:163);

”Spune: mi s-a revelat doar că Domnul vostru este un Dumnezeu unic.” (Coran 21:108);

”Spune: eu nu sunt decât un om asemenea vouă, dar mi-a fost revelat că Domnul vostru este un Dumnezeu unic” (Coran 18:110);

”Dați de știre că nu există divinitate în afara Mea” (Coran 16:2).

În aceste versete și altele similare, Dumnezeu se adresează tuturor celor la care a ajuns revelația Coranică sau cele anterioare – iudaice, creștine, mazdeene, idolatre, maniheiste, sau alte grupuri profesând diverse credințe și opinii legate de Sine – pentru a îi înștiința că Dumnezeul lor este unic în ciuda divergențelor de doctrină sau de credință în ceea ce-L privește. Căci esența Sa este unică; iar diviziunile legate de Sine nu implică în niciun fel diviziuni în Realitatea Sa esențială. Toate aceste credințe diverse legate de El sunt pentru Dumnezeu tot atâtea nume. Ori, multiplicitatea de nume nu implică o multiplicitate a Celui Numit! El are un nume în toate limbile, ce sunt în număr indefinit, fără ca acest lucru să-I afecteze în vreun fel unicitatea.

Versetele precedente fac aluzie la învățătura elitei – adică a sufiștilor – despre Unicitatea Ființei (wahdat al-wujud) și la faptul că El este esența oricărui ”adorat”. Ca atare deci, sub un anumit raport, orice adorator nu-l adoră decât pe El, așa cum dovedește următorul verset: ”Și Domnul tău a decretat să nu-L adorați decît pe El” (Coran 17:23).

Cum decretul divin impune ca toți adoratorii să nu-l adore decât pe El, este imposibil ca altul în afară de El să fie adorat, căci este pur și simplu exclus ca ceva să se poată întâmpla în afara decretului Său. Deci cei meniți rătăcirii sunt astfel doar în măsura nerespectării ordinelor și interdicțiilor aduse de trimișii lui Dumnezeu, căci nimeni nu este infidel (”kafir”, etimologic ”care ascunde”) sub toate rapoartele.

El este – exaltat fie! – realitatea esențială a tot ceea ce este conceptibil să existe, a tot ceea ce este imaginat sau perceput prin simțuri, Unicul ce nu se multiplică și nu se divizează. Este în același timp toate contrariile, și toate asemănările; și nu mai există nimic altceva decât El în univers! Este în același timp Primul și Ultimul, Cel Manifest și cel Ascuns” (Coran 57:3). Locurile unde Se manifestă nu Îl limitează, opiniile și credințele celor vechi sau celor de azi nu Îl pot conține. Așa cum El însuși ne-a comunicat printr-un hadith autentic, Dumnezeu este conform opiniei ce fiecare credincios își face despre El, și conform ceea ce spune despre El orice vorbitor. Căci opinia și cuvîntul sunt creațiile Sale. Orice reprezentare pe care și-o face cineva despre El este cu adevărat El, și prezența Sa în ea nu se schimbă chiar dacă această reprezentare este înlocuită ulterior cu alta: Dumnezeu va rămâne la fel de prezent și în această nouă reprezentare. Este limitat pentru oricine Îl crede și și-L reprezintă limitat, absolut pentru cel care Îl crede absolut, Dumnezeu este substanță sau accident, transcendent sau imanent, concept pur ce sălășluiește în cer, sau pe pamânt. Și așa mai departe, în acord cu nenumăratele credințe și doctrine.

Iată de ce cineva a spus: ”de fiecare dată când ceva îți apare în gând legat de Allah – fii conștient că El este diferit de acel concept”. Această înțelegere este încărcată de sensuri de ordinul adevărurilor esențiale. Dacă această exprimare ar aparține unui gnostic, acesta s-ar dovedi demn de ea. Dacă nu este cazul, acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu poate enunța anumite adevăruri prin oameni ce nu sunt demni de ele, pentru a le face cunoscute altora ce sunt demni de ele. Iată, teologii ce afirmă pe cale speculativă – și nu prin conformitate cu Legea sacră – transcendența absolută a lui Dumnezeu dezbat între ei aceste cuvinte, considerându-le ca o dovadă în favoarea noțiunii lor de transcendență absolută. Ori, în realitate, ea nu înseamnă deloc ceea ce își imaginează ei. Sensul său veritabil este acela că Dumnezeu nu este conținut într-o doctrină sau o credință anume, ci este, sub un anume raport, ceea ce crede oricine despre El și ceea ce crede orice credincios. Tot ceea ce-ți vine în minte legat de Allah, de Esența Lui, de atributele Sale – află că El este toate acestea, și este altceva decât acestea. Acela ce a spus acele cuvinte nu voia să spună că Allah nu este ceea ce ți-a venit în minte, ci că El este acel lucru, fiind în același timp ceva diferit pentru cel a cărui părere este diferită de a ta. Allah nu este limitat de ceea ce-ți vine în minte – inclusiv de credința ta – și nu poate fi cuprins și limitat de doctrina la care aderi. Pentru autorul acestor cuvinte Allah este altceva decât ceea ce-ți vine în minte ție, sau cuiva cu o credință diferită de a ta: ambele realități sunt la fel de valide. Prin ”diferență” înțelegem aici tot ceea ce este reciproc incompatibil, indiferent că este vorba de incompatibilitatea contrariilor, a unor termeni opuși, divergenți sau asemănători, căci și similarele însele, pentru logicieni, sunt reciproc incompatibile.

În concluzie: dacă ceea ce tu gândești și crezi este ceea ce spun oamenii Sunnei (ai tradiției profetice), află că Dumnezeu este acel lucru, și altceva decât acel lucru. Dacă gândești și crezi că este ceea ce susțin și cred toate școlile islamice – El este acel lucru, și altceva decît acel lucru. Daca tu crezi că El este ceea ce cred diverse comunități – musulmane, creștine, iudaice, mazdeene, politeiste și altele asemenea – El este acel lucru, și altceva decât acel lucru. Și dacă gândești și crezi asemenea Cunoscătorilor prin excelență – profeți, sfinți și îngeri – El este acel lucru, și altceva decît acel lucru. Niciuna dintre creaturile Sale nu Îl adoră sub toate aspectele; niciuna nu Îi este infidelă sub toate aspectele. Nimeni nu Îl cunoaște sub toate aspectele; nimeni nu Îl ignoră sub toate aspectele.

Cei dintre noi cei mai cunoscători ai Săi au spus: ”Glorie Ție! Nu cunoaștem nimic în afara a ceea ce Tu ne-ai învățat.” (Coran 2:32).

Fiecare din creaturile Sale Îl adoră și Îl cunoaște sub un anumit aspect, și Îl ignoră sub un altul. El nu a creat oamenii și creația decât pentru a-L cunoaște și a-L adora. Toți Îl cunosc deci în mod necesar sub un anume raport, și Îl adoră tocmai sub acest raport. De aici înainte, putem spune că eroarea nu există în lume decât într-un mod relativ. Însă, în ciuda acestui fapt, oricine se îndepărtează de ceea ce au adus Trimișii merge cu siguranță înspre pierzanie; și oricine este în acord cu ceea ce ei au adus este cu siguranță salvat. ”Dumnezeu cuprinde tot, și are cunoaștere” (Coran 2:115, 247, etc.) El îmbrățișează credințele tuturor creaturilor Sale, prin mizericordia și știința Sa. (Coran 40:7). El este Cel Glorios, și niciuna dintre creaturile sale nu Îl pot cunoaște cum Se cunoaște El Însuși, și nu Îl pot adora după cum o impune grandoarea și majestatea Sa. El este Cel Subtil, ce Se manifestă tocmai prin aceea prin care Se ascunde, și Se ascunde tocmai prin aceea prin care se manifestă. Nu există divinitate în afara Lui. O, perplexitate a perplexităților! El nu-și cuprinde nici El însuși propra esență. Cum ar putea infirmitatea creaturilor să Îl cuprindă?**

** Nota traducătorului Michel Chodkiewicz: ”Această frază paradoxală nu trebuie, bineînțeles, interpretată ca sugerând că Dumnezeu nu se cunoaște pe Sine Însuși. Sensul este că știința Sa, care este un atribut al Esenței, nu poate ”cuprinde” în mod logic această Esență căreia îi este coextensivă. Ibn ‘Arabi, în penultimul rând al unui pasaj pe același subiect ca acest capitol din ”Mawaqif”, declară și mai precis: ”Nu se poate spune de un lucru nici că se conține pe sine însuși, nici că nu se conține.” (Fusus al-Hikam, I, pag.226”

Despre Ceea ce este și nu este Dumnezeu (Emirul Abd el-Kader) [ Traducere din: Emir Abd el-Kader, ”Le Livre des Haltes”, cap. 28. : ”El este Acela…” (Mawqif 254); sublinierile ne aparțin. ]

Despre Rău (Emirul Abd el-Kader)

Un text magistral al Emirului Abd el-Kader despre ”problema răului”, care în ciuda conciziei reușește să atingă toate aspectele fundamentale ale acestui delicat subiect: atitudinea față de rău în funcție de gradul de cunoaștere și realizare al fiecăruia, existența unui Agent unic sau a fiecărui ”făptuitor de rău”, distincțiile ce trebuie făcute în funcție de orientarea predilectă (spre Lege – Shari’a sau spre Adevărul unic – Haqiqa).

Și evident, puternica frază de final ce pune în lumină subtilitatea discernământului născut din ”experiență spirituală (dhawq) și viziune directă (shuhud)”:  ”gnosticul ce deține sensul convenanțelor spirituale știe să diferențieze locurile și circumstanțele și ceea ce ele impun ca obligație, alegând atitudinea potrivită fiecărui loc și moment în parte”

——————————————————–

Este menționat în Sahih (a lui Muslim) că Profetul (s.l.a.w.s.) a spus:
”Cel dintre voi care este martorul unui rău, să i se opună prin faptă (literal: cu mâna proprie); dacă nu poate, atunci să i se opună prin cuvânt; iar dacă nici asta nu este posibil, atunci să i se opună în inima sa – aceasta este condiția minimă impusă de credință.”

Cei cărora le revine dreptul de a răspunde la rău prin forță sunt sultanul și cei ce dețin autoritatea, căci acesta este rolul lor. Opoziția prin cuvânt aparține înțelepților Legii, a căror Știință este recunoscută și pe care aceștia o comunică în public. În sfârșit, opoziția în inimă este cea care aparține credincioșilor obișnuiți, din momentul în care știu să recunoască un rău; această atitudine constă în a respinge în forul lor interior actele sau atitudinile interzise de religie. Aceasta, pentru credinciosul de rând, face parte din credința sa în revelația muhammadiană.

Cât despre acela care nu aparține niciuneia dintre aceste trei categorii, adică cel care în orice acțiune îl vede pe singurul Agent veritabil, lui nu i se aplică această obligație. Opoziția la rău prin faptă (din partea celor ce dețin autoritatea), sau prin cuvânt (al celor autorizați să comunice și să interpreteze Legea) aduce cu sine un beneficiu pentru comunitate și pentru cel care comite răul. Opoziția la rău prin inimă, în schimb, nu are beneficii decât pentru credinciosul însuși, căci ea întărește credința prin convingerea că răul este interzis și previne astfel orice înclinație înspre a înfăptui rău. Însă faptul de a nu se opune în forul interior răului nu înseamnă ipso facto nerespectarea unuia dintre stâlpii legii sacre, și nu are ca efect schimbarea unor acte ilicite in acte permise.

Imamul gnosticilor, shaikh-ul Muhyi l-Din (Ibn Arabi) a spus apropo de secretul numerelor: ”Atunci când omul luptă contra propriilor pasiuni, să dea prioritate numărului par asupra celui impar” – adică: să prefere contemplarea simultană a lui Dumnezeu și a servitorului contemplării ”impare”, care este contemplarea lui Dumnezeu și doar a Lui. ”Și atunci când luptă împotriva pasiunilor altora, imparul să aibă autoritate asupra numărului par” – adică: să dea prioritate doar contemplării lui Dumnezeu, atestând astfel Unicitatea divină. Un alt gnostic a spus astfel: ”Cel ce privește păcătoșii din perspectiva Legii, îi urăște; cel care îi privește prin ochiul Adevărului esențial, îi iartă.”

Cel ce ajunge la adevărata cunoaștere a Unicității divine și cunoaște sensul cuvintelor: ”Dumnezeu v-a creat, pe voi și ceea ce faceți” (Coran 37:96); ”Nu au putere asupra a nimic din ceea ce au dobândit” (Coran 2:264); ”Nu sunteți voi cei care i-ați omorât, ci Dumnezeu este Cel care i-a omorât” (Coran 8:17); ”Voi nu voiți nimic fără ca Dumnezeu să voiască” (Coran 76:30); ”Oare nu Lui îi aparțin creația și porunca?” (Coran 7:54); ”Spune: toate lucrurile purced din Dumnezeu” (Coran 4:77), la fel ca alte versete ce indică că Dumnezeu singur acționează – cel deci ce cunoaște acestea, dintr-o știință fondată pe experiență spirituală (dhawq) și viziune directă (shuhud) si nu pe imaginație și presupunere, acela știe că toate creaturile nu sunt nimic altceva decât receptaculele actelor, cuvintelor și intențiilor pe care Dumnezeu le creează în ele, și față de care ele (creaturile) sunt fără putere. Și asta chiar dacă, pe de altă parte, Dumnezeu le cheamă, le impune obligații și le dă porunci.

În aceste condiții, nu este neapărat de datoria omului să apere cu strășnicie drepturile lui Dumnezeu sau ale sale proprii, în afară de cazurile în care este dintre cei ce dețin puterea și autoritatea, sau printre acei savanți exoterici ce se fac cunoscuți ca atare, sau aparține grupului credincioșilor obișnuiți: în aceste cazuri, omul va încerca să se opună răului prin conformitate și supunere la ordinul Legislatorului, in vederea beneficiilor pe care acesta din urmă îi spune că se găsesc într-o astfel de atitudine. Însă dacă omul nu aparține acestor trei grupuri, a se opune răului este echivalent pentru el cu a-I asocia lui Dumnezeu altceva decât El și a nega Unicitatea divină. Unicitatea divină, de altfel, exclude opoziția la rău prin inimă, căci ea exclude atribuirea oricărui act unui agent aparent. Nu există o ființă care să poată să I se ”opună”, deoarece o unică și aceeași Realitate este unicul Agent al tuturor actelor atribuite creaturilor. Dacă ar exista un alt agent în afară de Dumnezeu, nu ar mai exista Unicitatea divină. Ceea ce provoacă opoziția la rău prin inimă este existența actului, și nu există niciun Agent (al acestui act) în afară de Dumnezeu.

Această problemă este una dintre cele pe care inițiații o consideră dintre cele mai dificile. Însă gnosticul ce deține sensul convenanțelor spirituale știe să diferențieze locurile și circumstanțele și ceea ce ele impun ca obligație, alegând atitudinea potrivită fiecărui loc și moment în parte.

(Mawqif 133, traducere din franceză după ediția lui M.Chodkiewicz)

Elucidarea a ceea ce apare în conștiință (Kalabadhi)

”Un maestru a spus: ”Ceea ce apare în conștiință este de patru feluri: ceea ce vine de la Dumnezeu, ceea ce vine de la îngeri, ceea ce vine de la ego și ceea ce vine de la Adversar.

Ceea ce vine de la Dumnezeu este un avertisment, ceea ce vine de la îngeri este un îndemn la supunere, ceea ce vine de la ego este o cerere de satisfacere a unei dorințe, iar ceea ce vine de la Adversar este o deghizare seducătoare a transgresiunii.

Ceea ce vine de la Dumnezeu se primește prin lumina afirmării Unicității Sale; ceea ce vine de la îngeri se primește prin lumina cunoașterii. Prin lumina credinței, cererea egoului este refuzată. Iar prin lumina islamului, Adversarul este respins.”

(Kalabadhi, ”Traité de soufisme”, cap.33: Elucidarea a ceea ce apare în conștiință)

————–

Iată cum acest scurt capitol din ”Tratatul de sufism” a lui Kalabadhi expune în doar câteva cuvinte tipurile de ”mesaje” ce pot ajunge la conștiința noastră, împreună cu modalitatea de identificare a lor după ”parfumul” pe care îl degajă și canalele prin care putem realiza sau bloca comunicarea cu aceste ”influențe”.

Aceste nivele corespund pe rând: spiritualității pure, domeniului informal supra-individual (zona angelică), domeniului individual subtil (psihicul uman), și în sfârșit domeniului infrauman, a cărui atracție ”seducătoare” se află sub semnul adversarului.

Putem considera aceste domenii ca având, după maeștri, anumite ”frecvențe” prin care ele pot ajunge la conștiința umană. Iată cât de precis și tehnic exprimă Kalabadhi aceste frecvențe, și care sunt ”cheile” prin care ne putem ”acorda” la ele.

În primul rând: secretul Unicității lui Dumnezeu (și nu trebuie să înțelegem această realitate în vreun mod restrictiv, ci în întreaga sa dimensiune universală) este singurul care poate deschide calea influențelor spirituale pure, căci este singurul ”canal” ce poate ”suporta” o astfel de transmisie. Oare ce altceva poate coexista cu El-și-nu-altul? Și ce oare, în afară de claritatea, puritatea și perfecțiunea fără asociere a lui ”la ilaha ill’Allah” se poate constitui în vehicul pentru un mesaj divin? În acest context, cuvântul ”avertisment” răsună în același timp providențial și cutremurător…

Mai departe, Kalabadhi ne indică faptul că deschiderea spre informal, spre stările superioare ale Ființei, se face prin cunoaștere. Evident, nu este vorba aici de o cunoaștere discursivă, ci de gradul de realizare efectivă a atributelor și Numelor divine.

Ego-ul și ale sale capcane sunt dejucate prin credință (iman). Din nou, nu vorbim aici de vreo credință ”oarbă” sau de vreo vagă ”speranță”, ci de o asumare conștientă a cauzelor ”secunde” și a efectelor sale, la care omul neajuns încă la perfecțiune este iremediabil supus. Atâta vreme cât există cauze secunde, omul nu poate avea acces la cauzele prime decât prin credință.

În sfârșit, cheia combaterii ”deghizărilor seducătoare” ale încălcărilor legii divine este islamul. Aici, sensul real al acestui ”scut” protector nu este neapărat apartenența la o religie anume (în speță Islamul) ci respectarea întocmai – în faptă, nu în intenție sau gând! – a preceptelor așa-zis ”exterioare” ale Legii.  Căci nucleul viu (credința, cunoașterea, trăirea și actualizarea Unicității) există și se hrănește întocmai din această lumină constantă a supunerii la Voința Sa – conformitatea cu legea revelată – fără de care adversarul se poate strecura prin fisurile răzvrătirii, amenințând întregul edificiu al ”templului interior” al omului…

Sufismul – cale a inimii, cale a iubirii

Tradiție multiseculară răspândită în întreaga lume, sufismul este la originea mai multor căi spirituale. Situându-se el însuși în inima Islamului, nu este o filosofie și cu atât mai puțin un sistem. Este vorba înainte de toate de un mod de a exista în lume.

Acest site se adresează românilor de oriunde (creștini, musulmani sau de orice altă confesiune) care se simt atrași de această cale a iubirii și a cunoașterii care este sufismul.

Vă invităm deci să descoperim împreună câteva din parfumurile sale spirituale care – și aici în România – încep să-și facă simțită prezența.