Practica Spirituala

Sufismul a recomandat întotdeauna celor ce-l cauta pe Dumnezeu “sa fie în lume, fara a fi ai lumii”. Spre deosebire de calugarii crestini, discipolul sufit este deci un om ce traieste intens în aceasta lume: el munceste, se casatoreste, are copii, prieteni, are grija de parinti, de familie si duce în general o viata care ar putea fi usor calificata drept banala pe plan exterior. Într-o epoca în care originalitatea a devenit o valoare pozitiva, când fiecare încearca sa-si delimiteze diferenta în raport cu ceilalti – fie prin limbaj, vestimentatie, hrana sau activitatile pe care le desfasoara – o astfel de indicatie se dovedeste a fi în mod special eficienta în lupta împotriva ego-ului nostru. De fapt, daca ne-am propune sa ducem o viata ascetica, plina de exercitii complicate si probe dificile, privirea noastra asupra celorlalti ar risca sa ne alimenteze si mai mult propriul orgoliu. Dimpotriva, faptul de a accepta, daca nu chiar de a cauta, o viata banala este astazi tot ceea ce poate fi mai apasator pentru ego. Discipolul Caii Qadiriya Butchichiya este deci o persoana perfect obisnuita, cu un mic ceva în plus. Acest mic ceva, este faptul ca desi traieste în lume, el se straduieste sa nu i se abandoneze, ci sa ramâna în fiecare moment, în plan interior, adânc si puternic înradacinat în Prezenta divina. Atunci când vorbim de saracie spirituala, ceea ce conteaza nu este ceea ce posedam, ci felul în care aceste lucruri ne poseda pe noi. Când vorbim de activitate, este mai putin important ceea ce facem, decât intentia cu care facem lucrul respectiv, si starea de spirit în care îl facem. Iar când vorbim de contemplare, în acel moment ne scoatem din lumea materiala pentru a avea acces la o alta dimensiune, aceea a lumii misterului si a spiritului.

În aceasta optica se va atasa deci discipolul pentru a realiza o adevarata munca spirituala. Tinta acestui drum este deci evolutia raportului nostru cu lumea, nu schimbarea lumii ca atare, ci modificarea progresiva a perceptiei pe care o avem despre ea. În acest demers, anumite elemente ne vor fi de un ajutor considerabil, expunându-ne inima la fluxuri spirituale ce o vor hrani si purifica în acelasi timp. Deschiderile si starile spirituale ce ne vor conduce de-a lungul parcursului propriu ne vor fi date printr-o recentrare progresiva a ansamblului fiintei noastre asupra perceptiei inimii.

Am abordat deja aspectul disciplinei de viata pe care o implica respectarea Shari’a. Prin dubla marturisire, ramintim ego-ului nostru ca nu este singurul stapân la bord, ci ca dimpotriva Dumnezeu este cel care tine frâiele existentei noastre. Ritualul celor cinci rugaciuni zilnice ne permite sa ne dezvoltam o constiinta din ce în ce mai clara a timpului cosmic în care traim si ne da posibilitatea ca la intervale regulate sa suspendam cursul timpului pentru a ne reconecta la sursa, a ne regasi. Postul din luna Ramadanului ne aminteste de dependenta noastra fata de corp si fata de Creatorul sau. Pomana ne învata sa ne detasam de bunurile materiale si sa întelegem harul care ne-a fost acordat prin posibilitatea de a putea oferi. Iar pelerinajul este ca o moarte initiatica, un simbol concret al drumului de întoarcere pe care suntem angajati.

Am vazul de asemenea ca dhikr-ul, atât individual cât si colectiv, este hrana inimii, adica ceea ce ne va permite sa crestem si sa ne dezvoltam. Veritabila contemplatie, el este legatura noastra cu Ghidul si canalul pe care acesta îl foloseste pentru a ne transmite învatatura sa. Este sursa cunoasterii si a starilor spirituale. Companionajul, pe lânga aspectele sale de schimb reciproc, punere în comun si în practica, contribuie si el la aceasta educatie. Simtim adesea nevoia, si avem în acelasi timp datoria, sa depunem noi însine marturie. Nu este vorba aici de a convinge pe cineva de ceva, ci pur si simplu de a pune ceea ce am gasit, acest izvor de apa vie, la dispozitia celor ce doresc sa-si potoleasca setea.

Practica spirituala este o opera de mari proportii si lung parcurs, care cere rabdare si perseverenta. Nu trebuie asteptat ca totul sa se schimbe batând din palme, doar prin atasarea la un Ghid viu. Desi secretul divin este în mod efectiv continut în întregime în pactul initiatic, este sarcina noastra de a-l descoperi treptat noi însine si a-l face sa rodeasca. “Întelepciunea este în inima: cel care doreste sa aiba apa în puturi, trebuie sa sape; cu cât sapa mai mult, cu atât apa vine mai din abundenta. Daca se opreste din sapat, apa nu va depasi niciodata nivelul initial”, explica Sidi Hamza. Trebuie sa ne purificam inima, iar acest lucru cere multa munca. Ceea ce ne permite a realiza aceasta munca, este aspiratia noastra spirituala. Iata ce spune Sidi Hamza: “Unii vin la mine cu o cerere comparabila unui degetar, iar eu umplu acest degetar. Altii vin cu o cerere comparabila unui ocean, iar eu umplu acest ocean: fiecaruia dupa cerere”. Shaikh-ul este astfel cel ce varsa vinul spiritual în cupa inimii noastre, dupa capacitatea acesteia si intensitatea setei noastre de Dumnezeu. Aceasta sete de altfel creste continuu, pe masura ce ne este dat sa sorbim din acest vin: “La un anumit nivel, nevoia de Dumnezeu devine comparabila nevoii de ajutor resimtita de o persoana pe cale sa se înnece, care striga disperata dupa ajutor. Aceasta nevoie distruge tot ceea ce nu este Dumnezeu”. Aceasta nevoie deci, aceasta energie, este cea care ne face sa ne urmarim drumul. Caci Dumnezeu raspunde chemarii servitorului sau. Iar ajutorul divin ce rezulta de aici devine din ce în ce mai tangibil, din ce în ce mai concret, pentru cel ce este dispus a-si deschide ochii. Anumite lucruri ce pareau înainte imposibile se aseaza la locul lor de la sine, fara a avea sentimentul depunerii unui efort, iar daca într-o zi privim înapoi suntem surprinsi sa vedem cât de lung este drumul pe care l-am parcurs.

Nu este vorba de a ne impune sarcini prea dificile, ci de a accepta sa ne lasam ghidati, ramânând mereu vigilenti la tresaririle ego-ului. Dupa cum se spune adesea în cadrul Caii, trebuie sa “facem ceea ce putem, si ceva în plus”. Trebuie sa evitam a ne bloca pe o anume situatie, si sa lasam evenimentele sa se deruleze de la sine prin vointa lui Dumnezeu, noi ramânând mereu bine înradacinati în practica. Pentru cel care urmareste sa-si stapâneasca sufletul, nu este cazul a-l brusca si a-l forta pâna la punctul în care acesta ar putea rabufni, ci pur si simplu a veghea si a mentine o anumita tensiune spirituala, suficienta pentru a-l împiedica sa se abandoneze pasiunilor sale. Aici ca si în alte cazuri, rezultatul este în mâinile Domnului. Iar daca în evocarea acestui parcurs putem vorbi de o lupta la nivelul sufletului despotic, vazut în lumina harului divin acest drum nu mai poate fi descris decât de un singur cuvânt: iubire.

Spunem adesea ca “iubirea este coroana operelor”. Aceasta însemna de fapt a spune ca într-un anume mod, toate practicile pe care tocmai le-am amintit nu culmineaza decât într-un singur obiectiv, acela de a aprinde si a întretine în inima discipolului flacara iubirii divine. Odata aprinsa aceasta flacara, ea arde totul, iar notiunile de efort sau munca îsi pierd orice sens. Aceasta nu înseamna ca practicile sunt atunci abandonate, ci ca din acel moment ele devin ceea ce sunt de fapt, adica acte de adoratie. Pentru a-l cita din nou pe Ghidul nostru, “Marea se formeaza, ploaia cade peste ea si trece peste maluri, pe nisip, adunând tot ceea ce îi sta în cale. Apoi nu ramâne decât marea. Astfel Dumnezeu, în ziua în care doreste sa-l daruiasca pe servitor cu harul Sau, îi insufla în inima un suflu de iubire”. “Iubirea este cea ce pune inimile în miscare. Iubirea este montura spiritului, prin ea cunoastem toate lucrurile”. “Când iubirea salasluieste în inima, simtim un gust în tot ceea ce facem. Nimic nu pare greu, profitam de orice lucru care ni se întâmpla. Aceasta se datoreaza faptului ca multumita iubirii, valul care ne desparte de realitate devine din ce în ce mai transparent. Resimtim o bucurie profunda din cauza acestei apropieri, si suntem invadati de perceptia frumusetii. Caci în realitate numai Unitatea divina exista într-adevar. Doar valurile îi împiedica perceptia. Lumea este ca o umbra efemera; umbra este ceva ce nu dureaza. Soarele se aseaza pe un obiect, acesta arunca pentru un moment o umbra, care apoi se risipeste. Acelasi lucru se întâmpla si cu aceasta lume în raport cu realitatea”. “Tin la iubire mai mult ca la orice. Sa ne rugam ca Dumnezeu sa nu ne-o retraga”.

* * *

Vom încheia aceasta scurta prezentare cu câteva cuvinte ale Shaikh-ului nostru Sidi Hamza. “Nu trebuie sa avem încredere doar în întelegerea noastra mentala. Exista un mental sensibil si un mental luminos. Mentalul sensibil are o limita. Pentru a o depasi, trebuie sa lucram asupra noastra însine si sa frecventam oameni de Dumnezeu. Doar El poate transforma mentalul sensibil în mental luminos. Un mental iluminat prin lumina inimii. Întelegerea nu se obtine din carti. Ar fi mult prea simplu sa adunam doar toate cartile scrise vreodata despre sufism pentru a o obtine. Adevarata stiinta va va veni din interior, din inima voastra. Numai inima întelege cu adevarat. Întelege ca nimic nu este dincolo de Dumnezeu. Calea este în întregime pura experienta spirituala, ea se înscrie în experienta traita intim si profund a fiecaruia din cei ce o parcurg. Ea nu este o conjunctura, si cu atât mai putin eruditie. Este întelegere directa a luminii divine prin inima. Este posibil sa-l vedeti pe Dumnezeu pretutindeni. Nu credeti nici o clipa ca acest lucru va este imposibil”.