Realizarea Spirituală a Stărilor Contrare (Junayd)

Frica reverențială (khawf) mă contractă, speranța (raja’) mă dilată. Realitatea (adevărul divin, haqiqa) mă reunește și dreptul divin (haqq) mă separă…

Când El mă contractă prin frica reverențială, mă face să dispar pentru mine însumi în propria-mi existență interioară (wujud) și mă protejează de mine însumi.

Când mă dilată prin speranță, mă redă mie insumi în pierderea existenței interioare (faqd) și îmi impune autoconservarea (hifzi).

Când mă reunește prin realitate, mă face prezent pentru El și mă cheamă.

Când mă separă prin dreptul divin (care Îi aparține de drept, ca Adevăr) mă face să văd un altul decât mine și mă acoperă cu un văl prin care mă ascunde.

Este EL, în toate acestea, Cel ce mă mișcă și nu îmi dă niciun moment de repaus, Cel ce mă distanțează de mine însumi și nu mă lasă să gust nicio distracție ce ar putea pune la încercare propria-mi existență interioară.

O, daca ar putea El să mă facă să dispar pentru mine însumi, și astfel să ma aducă în stare de absență pentru mine însumi, de inconștiență față de mine însumi, și astfel să mă ușureze, să mă aline, și să mă facă să vad această extincție în El (fana’)! Extincția îmi este și subzistență (baqa’).  În realizarea adevăratei mele extincții, El m-ar stinge și față de propria-mi extincție și față de propria-mi subzistență, și aș ajunge cu adevărat fără amândoua. Căci în această existență interioară, odată ce am atins conștientizarea unei Ființe alta decât eu însumi, nici una nici alta nu mi-ar mai aparține…

(traducere și adaptare din volumul: Junayd (Sayyid al-Ta’ifa) – Enseignement Spirituel, Sindbad, Paris, 1983)

 

 

Abu-l Qasim Junayd al-Baghdadi al-Qawariri (835-910), supranumit “Sayyid al-Ta’ifa” (“Domnul” Tribului spiritual), incontestabil Pol al timpului său, a fost primul care a stabilit, prin exemplul propriu, conduita de viață căreia i-a indicat cele 5 principii fundamentale: postul în timpul zilei, travaliul spiritual în timpul nopții, sinceritatea totală în comportament (ikhlas), controlul actelor proprii printr-o constantă atenție și abandonul total în fața lui Dumnezeu (tawakkul) în orice circumstanță. Comportamentul său era în acord perfect cu una dintre definițiile sufismului (tasawwuf) date de el însuși: “Nu am obținut știința tasawwuf din auzite, ci din foame, din abandonul acestei lumi și din ruptura cu realitățile familiare sau plăcute egoului”

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: