Reguli și indicații privind dhikr-ul (Imam As-Sha’rani)

Fragmente din lucrarea Lawaqih al-anwar al-qudussiyyah fi ma’rifati qawa’id as-sufiyyah a Șeicului Abd el-Wahhab Sha’rani (1493-1565) (în traducerea lui Mohammed Abd as-Salaam)

**********************************

“Maeștrii au stabilit o mie de reguli spirituale referitoare la dhikr, apoi au decis: “Reunim toate aceste reguli în doar douazeci: acela care nu le pune in aplicare este departe de Deschidere [al-fath]!””

Cinci dintre acestea se refera la ceea ce precede dhikr-ul, douasprezece la momentul săvârșirii dhikr-ului si trei – la ceea ce urmeaza dupa dhikr.

Cele cinci reguli spirituale (adab) referitoare la ceea ce precede dhikr-ul:

1) Căința sinceră (at-tawbah an-nasuh)

Aceasta constă din faptul de a ne căi de tot ceea ce nu ne privește: spuse, fapte sau dorințe.

Dhun an-Nun Egipteanul afirma: “Cel care pretinde că se caiește atâta vreme cât mai nutrește o înclinație mundană este un mincinos!”

2) Marea abluțiune (al-ghusl) sau mica abluțiune (al-wudu’) sunt o condiție obligatorie pentru oricine dorește să savarșească invocația divină, la fel ca și parfumarea veșmintelor și a gurii cu fumigații, respectiv cu apă de trandafiri.

3) Pacea interioară (as-sukun = absența neliniștii) și tăcerea (as-sukut = absența vorbirii) pentru obținerea sinceritătii in dhikr.

Aceasta constă în ocuparea mentala (fără formularea explicită) a inimii cu “Allah, Allah, Allah”, până nu mai persistă niciun gand alături de “Allah, Allah, Allah”; apoi, rostind “Lâ ilâha illâ Allah”, se armonizează și limba cu inima.

Se procedează în felul acesta de fiecare dată când dorim să săvârșim dhikr.

4) Apelarea la sprijinul (madad) forței spirituale (himmah) a Șeicului în timpul desfășurării dhikr-ului, imaginându-ne că acesta se află în fața noastră și cautând susținerea influxului său spiritual, pentru ca Șeicul să fie insoțitorul discipolului în demersul spiritual.

5) A se considera că apelarea la susținerea spirituală a Șeicului înseamnă apelarea la o susținere spirituală care emană, de fapt, de la Profet (slaws), pentru că Maestrul reprezintă un intermediar (wasitatun) între unul ți celălalt.

Douasprezece reguli spirituale (adab) referitoare la savârșirea dhikr-ului însuși

1) Ne așezăm într-un loc curat în postura pe care o adoptăm la primul tashahud din rugăciunea rituală.

2) Mainile se sprijină pe coapse. Se recomandă orientarea spre qibla dacă invocatorul este singur; într-o adunare, cei prezenți se așează în cerc (halaqah).

3) Spațiul în care se desfasoară dhikr-ul se parfumează cu arome agreabile.

4) Ținuta, imbracamintea participanților la dhikr să fie cuviincioase.

5) Se alege un loc semiumbrit, retras de lume (khalwah) sau chiar o grotă.

6) Se închid ochii. Când invocatorul inchide ochii, se estompează puțin câte puțin și percepția prin simțurile exterioare; această “izolare” de exterior este modalitatea prin care va surveni deschiderea inimii.

7) În timpul practicării dhikr-ului, invocatorul își reprezintă mental, în fața sa, imaginea Șeicului. Recomandarea aceasta se numără printre cele mai importante reguli care se cer respectate deoarece murîd-ul progresează, datorită ei, în relația adecvată (adab) față de Dumnezeu și în culegerea roadelor pe care le așteaptă din partea Sa.

8) Sinceritatea dhikr-ului constă în considerarea cu detașare, de către cel care invocă, a caracterului ezoteric (interior) sau manifest (exterior) al invocării.

9) Puritate (ikhlas) și purificarea tuturor faptelor de orice imixtiuni. Prin sinceritate și puritate, slujitorul poate atinge stațiunea adevărului (siddiqiyah).

10) Alegerea formulei de dhikr care consă în rostirea ”Lâ ilâha illâ Allah”, fiindcă aceasta are, potrivit initiaților, efecte exceptionale care nu se regăsesc în nicio altă modalitate de invocare. În cazul în care iluziile și pasiunile individului au dispărut în totalitate, Dumnezeu Preaînaltul va putea fi invocat doar cu numele maiestății (Allah) – desprins de formula negării (lâ ilâha). Atâta vreme, insă, cât invocatorul încă mărturisește (în sinea sa) persistența a ceea ce a fost creat, întrebuințarea dhikr-ului conținând atât negarea cât și afirmația se dovedește în continuare necesară.

11) Conștientizarea semnificației dhikr-ului în inimă în raport cu diferitele niveluri de contemplare proprii invocatorilor constă în aducerea la cunostința Maestrului a tuturor „senzațiilor” spirituale survenite în timpul invocarii, pentru ca acesta să orienteze invocatorul spre adoptarea comportamentului cel mai adecvat în ceea ce le privește.

12) În timpul dhikr-ului, când se rostește ”Lâ ilâha illâ Allah”, deșertarea inimii de tot ceea ce rezidă în interior în afara de Dumnezeu, fiindcă Cel Adevarat este „gelos”, nu-I place să vadă că în inima invocatorului există și altcineva în afara Sa fără ca El să fi acordat această permisiune. Dacă Șeicul n-ar avea o importanță atât de capitală în educarea murîd-ului, acestuia din urmă nu i s-ar fi ingăduit sa-și imagineze persoana Șeicului în fața sa, în exteriorul inimii sale. Maeștrii sufi pun condiția eliminării a orice altceva s-ar manifesta în inimă, pentru a permite acțiunea lui ”lâ ilâha illâ Allah” prin intermediul inimii, efect care se va raspândi apoi în tot restul corpului.

Trei reguli spirituale (adab) de respectat după săvârșirea dhikr-ului

1. Prima dintre ele este aceea de a păstra, cu o teamă reverențioasă (khudu’), tăcerea (în timpul intervalului de liniște care urmează după săvârșirea dhikr-ului), discipolul concentrându-se asupra inimii în așteptarea „reacției spirituale corespunzatoare” dhikr-ului (al-warid); este perfect posibil ca ceea ce va surveni în urma invocării să aibă o însemnatate mai mare decât ce s-ar putea obține după treizeci de ani de strădanii și practici spirituale. Poate se va manifesta o deschidere spre asceză și atunci discipolul va deveni ascet; o deschidere către aptitudinea de a tolera faptele rele ale creaturilor, și atunci discipolul va deveni extrem de răbdător; sau chiar un aport spiritual (al-warid) la teama reverențioasă resimțită față de Dumnezeu, și atunci discipolul va deveni înca și mai temător față de divinitate s.a.m.d.

Imâm Ghâzâlî afirma: „Referitor la această tăcere, există trei reguli:

– Prima constă în sârguința slujitorului în realizarea prezenței lui Dumnezeu asupra lui; aceasta se află în puterea lui Dumnezeu (Slăvit fie El);

– Cea de-a doua constă în reunirea facultăților trupești (simțurilor), astfel incât corpul „nici să nu tresară” (bihaythu lâ yataharrak minhu sha’rah), așa cum se incordează pisica în clipa în care se pregatește să sară asupra șoarecelui;

– Cea de-a treia este respingerea gândurilor în ansamblul lor, păstrând în inimă doar unul singur: “Allah, Allah…”

Tot el subliniază: „Invocatorul nu progresează decât datorită acestor reguli!”

2. Cea de-a doua regulă de urmat după săvârșirea dhikr-ului constă în oprirea temporara a respirației (între 3 și 7 respirații, eventual și mai mult), pentru ca fenomenul spiritual (al-warid) să se raspândească prin toate membrele (`awâlimi-hi) și, în felul acesta, facultatea de introspecție (al-basirah) să se aprindă, gândurile provenite de la ego și de la diavol să se îndepărteze, iar voalul să cadă(…)

3. Cea de-a treia și ultima regulă constă în abținerea de la a bea apă rece dupăa săvârșirea dhikr-ului. Acesta din urmă dă naștere, într-adevăr, unei călduri, a unei răvășiri și a unei iubiri intense față de Dumnezeu, ultima fiind și principalul efect care se tinde a fi obținut prin dhikr. Faptul de a bea apă astâmpără această căldură.

Invocatorul trebuie să fie atent la aceste trei reguli deoarece beneficiile dhikr-ului derivă din ele. Și Dumnezeu este mai Cunoscător.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: