Risala fi’t-Tawhid (Wali Raslan al-Dimashqi)

Se știe despre Shaikh-ul Wali Raslan ad-Dimashqi că a trăit la Damasc (de unde și numele), sec. XII-XIII e.n. (se dau ca probabili ani ai morții sale 1145 A.H, 695 A.H. și chiar 711 A.H.). Într-o compilație târzie de texte se menționează că anul nașterii sale a fost 461 A.H., însă nu se precizează sursa. Cel mai probabil, Shaik-ul a participat mai mult sau mai puțin direct la Cruciade, ceea ce ar explica mutarea familiei sale în puternica fortăreață a Damascului. Moscheea din zona Porții Sf.Toma (cartier locuit de mulți creștini în epocă) încă poartă numele de ”Maqam Shaikh Arslan” (Raslan fiind probabil o arabizare a numelui ”arslan”, ce semnifică ”leu” în turcă).

Se spune că ar fi lucrat ca tâmplar timp de 20 de ani, înainte de a se dedica complet vieții spirituale. A fost discipol al lui Abu Amir Al-Mu’addib, un shaikh a cărui silsila (lanț inițiatic) urcă la Sari as-Saqati, celebrul unchi și dascăl spiritual al lui Junaid.  A fost unul dintre șeicii proeminenți ai Siriei, un posesor al celei mai înalte forme de cunoaștere directă (ma’arif), al unei poziții înalte în regatul realităților, și o iluminare strălucitoare (fath), binecuvântat cu expresia adevărului, cu acte carismatice supranaturale și majestuoase stațiuni spirituale. Textul pe care vi-l prezentăm în continuare este o dovadă mai mult decât elocventă a acestui renume.

Notă privind traducerea: Traducerea de față (făcută după versiunea engleză ”Concerning the Affirmation of Divine Oneness – Risala fi’t-Tawhid”, Al-Baz Publishing, Hollywood, Florida, 1997) conține întreg textul Risalei, așa cum este cunoscut astăzi. Am încercat păstrarea sentințelor criptice și în limba română, chiar dacă acest lucru rezultă uneori în repetiții și formulări stranii sau mai greu de ”digerat”, în special pentru cititorul nefamiliarizat cu astfel de texte. Pentru traducere, am luat în considerație și comentariile autorizate ale Shaik-ului Zakariyyā al-Ansārī. Am ales să păstrăm cu rezerve, echivalentul traducerii engleze a termenului Tawhid (Realizare-și-afirmare-a-Unicității) făcută de Muhtar Holland, deși acest concept complex ar necesita în sine, din pricina importanței sale, un studiu separat și aprofundat.

 

Risala fi’t-Tawhid

Deci, află că tu ești cu totul politeism mascat (shirkun khafiyyun) și că realizarea-și-afirmarea-Unicității (tawhîd) nu îți va deveni clară decât după ce vei ieși din tine însuți.

Sub condiția sincerității, ți se va dezvălui faptul că este El, nu tu, deci trebuie să ceri iertare pentru tine. Și propriul tău politeism (shirk) îți va apărea clar oricând vei întâlni orice formă a sa. Trebuie deci să reînnoiești, la fiecare oră și în fiecare moment, o afirmație-de-Unicitate (tawhîd) și credința (iman). De fiecare dată când te vei detașa de acestea îți va spori credința, și de fiecare dată când te vei detașa de tine însuți îți va spori certitudinea (yaqîn).

O tu, prizonier al dorințelor și al actelor formale de adorație! O tu, prizonier al stațiunilor și al revelațiilor! Te afli în amăgire, și ești preocupat de tine însuți. Unde-ți este preocuparea pentru El, excluzându-te pe tine? El este Prezent și Atent, ”și este cu tine oriunde ai fi”, în această lume și în cea de Apoi. Atunci când ești cu El, El pune un văl între tine și tine, iar atunci când ești cu tine însuți, El pune un văl între tine și El.

Credința este separarea dintre tine și ei, și certitudinea este separarea dintre tine și tine însuți. Atunci când îți sporește credința, vei trece din stare în stare; iar atunci când îți sporește certitudinea, vei trece din stațiune în stațiune.

Legea Sacră (Shari’a) este pentru tine până când Îl vei căuta pe El, de El, pentru tine; și Realitatea (Haqîqa) Îi aparține Lui până când Îl vei căuta pe El, prin El, pentru El, dincolo de timp și loc, căci Legea Sacră are limite (hudud) și fațete (jihat), în timp ce Realitatea nu are nici limite nici fațete.

Celui care traiește doar cu Legea Sacră i se oferă privilegiul strădaniei (muhajada) iar celui care traiește cu Realitatea i se oferă privilegiul grației divine (minna). Câtă diferență este între strădanie și grația divină!

Cel ce traiește cu strădania este existent (mawjud), în vreme ce acela care traiește cu grația divină este extinct (mafqud).

Practicile sunt legate de Legea cea nobilă (Shar’). Cât despre abandonul total în Dumnezeu (tawakkul), acesta este legat de credință (iman), iar realizarea-și-afirmarea-Unicității (tawhid) este legat de dezvăluirea revelatoare (kashf).

Oamenii se rătăcesc de Domnul Adevărului din cauza minții lor, și de Viața de Apoi din pricina pasiunii. Căci atunci când Îl cauți pe Domnul Adevărului cu mintea, se pierde calea, și atunci când cauți Viața de Apoi prin pasiune, te împiedici și aluneci.

Cel ce are credință vede prin lumina lui Allah, iar cel ce are cunoașterea directă (al-‘arif) Îl vede pe El.

”Atâta vreme cât ești cu tine însuți, Noi îți poruncim. Apoi, după ce ai dispărut pentru tine însuți, Noi te luăm în grijă.” Căci Dumnezeu nu ia în grijă decât după ce realizează extincția (în El).

Atât timp cât ești pe cale, ești un căutător (murid). Apoi, când El te face să dispari pentru tine însuți, devii cel căutat (murad).

Certitudinea cea mai durabilă este propria absență de la tine însuți, și prezența ta cu El. Câtă diferență este între ceea ce este sub comanda Sa și ceea ce este datorită Lui! Dacă ești sub comanda Lui, mijloacele lumești ți se vor supune.  Însă dacă ești datorită Lui, întregul univers ți se va supune.

Prima dintre stațiuni este răbdarea în supunerea la Voința celui Preaînalt. Următoarea este satisfacția cu dorințele Sale, iar ultima este atunci când ajungi să fii în deplin acord cu scopul Său.

Cunoașterea practică (‘ilm) este calea acțiunii, iar acțiunea este calea cunoașterii. Cunoașterea este calea experienței directe (ma’rifa), iar experiența directă (a lui Allah) este calea dezvăluirii (kashf). Și dezvăluirea este calea extincției (fana’).

”Nu te arăți demn de Noi atâta timp cât a mai rămas în tine orice urmă de ceva separat de Noi, așa că atunci când ai lăsat tot restul deoparte, Noi te vom duce la extincție. Astfel devii demn de Noi, și îți încredințăm secretul nostru.”

Când nu îți mai rămâne nicio urmă de auto-motivare, certitudinea îți va deveni perfectă, și atunci când nu îți mai rămâne nicio existență a ta, realizarea-și-afirmarea-Unicității (tawhid) îți va ajunge la perfecțiune.

Oamenii de interior au certitudine (yaqin), în vreme ce oamenii de exterior au credință (iman). Când inima maestrului certitudinii vibrează la orice altceva în afară de Allah, certitudinea sa este incompletă, iar atunci când nu este capabil să conceapă nicio noțiune, certitudinea sa este perfectă.  Atunci când inima maestrului credinței vibrează la orice altceva în afară de ordinul divin, credința sa este incompletă, iar atunci când vibrează la comanda divină, credința e completă.

Păcatul oamenilor certitudinii este necredința (kufr), iar păcatul oamenilor credinței este neîmplinirea.

Servitorul conștiincios este constant în efort, și amantul are încredere completă, și cel ce cunoaște prin experiență directă (al-‘arif) este calm și senin, iar cel ce este găsit este pierdut. Nu există odihnă pentru servitorul conștiincios, nu există mișcare pentru amant, nu există decizie pentru cineva care cunoaște prin experiență directă și cel pierdut nu poate găsi nicio existență.

Experiența iubirii se face doar după certitudine. Când amantul este sincer în iubirea sa, inima trebuie să-i fie golită de tot ceea ce este separat de El. Atâta vreme cât ea păstrează orice urmă de iubire de altceva în afară de El, iubirea îi este incompletă.

Cel care găsește desfătare în adversitate coexistă cu ea, și cel care găsește desfătare și bucurie în prosperitate coexistă cu ea. Atunci când El îi duce la extincție față de ei înșiși, desfătarea în adversitate și prosperitate ambele dispar.

Cât despre amant, respirația îi este înțelepciune (hikma). Pentru cel iubit, respirația îi este forță (qudra).

Actele formale de adorație sunt pentru recompense, iar iubirea este pentru apropieri. În cuvintele lui Allah (Atotputernic, Glorios): ”Am pregătit pentru servitorii Mei drepți ceea ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, și nicio inimă nu a putut concepe. Când ei Mă doresc, le dau ceea ce niciun ochi nu a văzut și nicio ureche nu a auzit vreodată.”

Atunci când El te duce la extincție față de pasiune prin decret divin, și față de voința ta proprie prin cunoaștere, devii un servitor cu loialitate exclusivă, neîmpărțită, fără pasiune sau voință proprii. Apoi, vălul se ridică pentru tine, pentru ca servitutea să dispară în Unicitate, căci servitorul va fi anihilat și Domnul atotputernic, glorios, va rămâne.

Întreaga Shari’a este constrângere. și întreaga cunoaștere (‘ilm) este expansiune, și întreaga experiență directă (ma’rifa) este flirt și tachinare jucăușă.

Metoda noastră este iubire, nu strădanie; anihilare, nu perpetuitate. Când intri în strădanie îți aparții, iar când intri în iubire Îi aparții Lui. Adoratorul își privește obiectul adorației, în vreme ce amantul își privește iubirea.

Când ai ajuns să-L recunoști, respirația-ți va fi prin El, și mișcările Îi vor aparține Lui, dar dacă vei fi ignorant în ceea ce-L privește mișcările îți vor aparține ție.

Adoratorul formal (‘abid) nu are odihnă; și ascetul (zahid) nu are apetit; și campionul adevărului (siddiq) nu depinde de niciun sprijin; și cel dăruit cu experiență directă (‘arif) nu are nici energie nici forță, nici alegere nici voință, nici mișcare nici odihnă; și cel ce este existent (mawjud) nu are existență.

Când ajungi într-o relație de familiaritate cu El, devii străin pentru tine însuți.

”Dacă cineva se preocupă de Noi pentru sine însuși, Îl vom orbi. Dar dacă cineva se preocupă de Noi pentru Noi, Îi vom acorda (darul) vederii.”

Atunci când pasiunea s-a stins, poarta Realității (Haqiqa) se va dezvălui pentru tine, astfel încât voința ta să fie anihilată și Unicitatea (Wahdaniyya) să ți se dezvăluie, și atunci vei realiza că este El, nu tu.

Dacă te abandonezi Lui, te va trage aproape de Sine, însă dacă îi vei sta împotrivă, te va ține la distanță.

Dacă te apropii prin El, El te va apropia, însă dacă te apropii prin tine, te va ține la distanță.

Dacă Îl cauți pentru tine, te va împovăra, dar dacă Îl cauți pentru Sine, te va copleși cu favoruri.

Apropierea ta de El este distanța față de tine, și amploarea distanței este atașamentul față de tine.

Dacă vei veni fără tine, El te va accepta, dar daca vei veni prin tine, El te va exclude.

E improbabil ca truditorul  să fie liber de atașament față de munca sa. Deci fii unul dintre cei înclinați spre grația divină (minna), nu fii dintre cei predispuși spre trudă (‘amal).

Dacă Îl cunoști, vei cunoaște pacea, însă dacă ești ignorant în ce-L privește, vei fi agitat. Deci ținta este ca El să fie, și tu să nu fii.

Faptele oamenilor comuni sunt sub semnul suspiciunii, cât despre elite, faptele lor sunt fapte bune, iar în ce privește elita elitelor, faptele lor sunt grade de progresie spirituală.

De fiecare dată când îți respingi pasiunea, credința îți este întărită, și de fiecare dată când îți respingi propria esență, realizarea-și-afirmarea-Unicității îți este reconfirmată.

Creaturile sunt un văl, și tu ești un văl, dar Domnul Adevărului nu se lasă izolat, și El se ascunde de tine din pricina ta, și tu ești ascuns de tine din pricina ta. Deci separă-te de tine, și te vei găsi în prezența Lui.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: