Sidi Hamza despre Dhikr

„Eu sunt cu voi în permanenţă. Ştiu tot ce faceţi şi cum sunteţi. Nu are importanţă dacă vă aflaţi în faţa mea sau la mii de kilometri depărtare. Învăţătura mea nu se transmite prin cuvinte meşteşugite, fraze frumoase, ci prin dhikr. Vă recomand să faceţi mult dhikr. Calea noastră este o cale a orientării. Învăţătura mea se mai transmite şi printr-o privire sau o glumă. Tot ce spun sau fac înseamnă învăţătură. Cei care cred că nu spun nimic, nu înţeleg câtuşi de puţin Calea. Profetul (slaws) şi sfinţii nu citiseră multe cărţi; cunoaşterea le venea de-a dreptul din inimă. Este la fel de important să aveţi o practică regulată şi consecventă. Dhikr-ul şi companionajul unui maestru (suhba) sunt esenţiale.”

„Calea poate fi comparată cu un tren tras de o locomotivă foarte puternică. Eu sunt locomotiva aceasta şi important este să vă aflaţi în tren (nu contează dacă în vagonul din faţă sau în cel din urmă). Important este să vă ţineţi bine de vagoane, să staţi strâns unii lângă alţii; altfel, vagonul riscă să se desprindă de locomotivă şi să se răstoarne, mai ales dacă suflă vreo rafală puternică de vânt.”

„Este o şansă şi o binecuvântare extraordinară, aceea de a putea urma învăţătura unui maestru viu. Aşa că lucraţi şi fiţi conştienţi de faptul că nu aveţi timp de pierdut.”

„Cel care este fericit în lumea aceasta este acela orientat spre Dumnezeu şi care îl invocă pe Dumnezeu. Dhakir-ul (invocatorul) este fericit fiindcă tot ce i se întâmplă este poruncit de Dumnezeu. Tot ce face, face în numele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu face decât binele.”

„Toţi oamenii sunt sclavi a ceva, mai puţin aceia liberi în interior. Invocaţi-L pe Dumnezeu pentru a deveni liberi.”

„Cu ajutorul dhikr-ului, veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune.”

„Ca discipol, eram uneori cuprins de o stare de tulburare interioară şi mă întrebam cum să fac să-i vorbesc despre asta lui Sidi Abu Madyan, fiindcă nu ştiam cum să-l abordez. Atunci, acesta mă chema la el şi-mi spunea:
– Şi eu sunt exact ca tine.
Eu îi răspundeam:
– Dar asta e imposibil! (în sensul că el era Shaykhul, iar eu, doar un biet discipol).
– Nu-i aşa, îmi răspundea el. Şi mie mi se-ntâmplă să am sufletul tulburat, dar în acest caz totul se linişteşte odată cu efectuarea dhikr-ului; totul se uşurează prin dhikr.
Insista mult asupra dhikr-ului.”

„Trebuie să faceţi mult dhikr. Nu trebuie să vă mulţumiţi doar cu retragerile spirituale (i’tikaf) şi cu taqwia, considerând că dhikr-ul se rezumă la ele. În plus faţă de acestea, faqirul trebuie să repete «la ilaha ila Allah» şi să săvârşească rugăciunea asupra Profetului (slaws) aşa cum le are în wird. Nu trebuie să lase mătăniile (subha) din mână. Iar dacă este ocupat, trebuie să invoce cu limba. Când merge la culcare şi-şi aşază capul pe pernă [Seyyid îşi aşază şi el capul pe pernă], faqirul trebuie să invoce «la ilaha ila Allah» până adoarme, ca să doarmă într-o stare de vigilenţă [faţă de Dumnezeu], şi nu de uitare.”

„Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure trăgând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.”

„Invocaţi, respectaţi shari’ah, frecventaţi reuniunile; atunci, inima voastră nu se va putea răci.”

„Este mai uşor de făcut mult dhikr, decât puţin dhikr: cel care face mult dhikr beneficiază de o energie care-l antrenează şi îi uşurează lucrurile. Cel care face puţin dhikr, este atras mai uşor de tentaţiile lumii exterioare.”

„Nu există încercări pe Calea aceasta; încercarea este înlocuită de invocaţie.”

„Sufismul este strâns legat de practică. Altfel, n-ar mai fi nici măcar un sufism teoretic.”

„Când trăia Sidi Madyan, mi se întâmpla să-mi părăsesc tovarăşii ca să mă duc să invoc. Sidi Abbas îmi adresă observaţia că nu se cuvenea să mă sustrag în felul acela, deoarece companionajul fraţilor reprezenta o binecuvântare. Îi prezentă faptele şi lui Sidi Abu Madyan, care-mi dădu dreptate, explicând că servirea fraţilor avea, fără îndoială, importanţa ei, dar că tot secretul stătea în dhikr şi că, indiferent de împrejurare, trebuia rezervat un anumit timp pentru acesta.”

„Mergeţi la toate reuniunile, cu excepţia ivirii vreunui caz de forţă majoră; adevăratul faqir este cel care se duce la toate reuniunile.”

„Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Cel care-şi face dhikr-ul personal fără să participe la reuniuni, sau invers, este ca un şchiop: ceva îi lipseşte. Dimpotrivă, cel care este constant în practica sa, nu poate resimţi niciun fel de ură sau de resentiment faţă de vreun frate de-al său.”

„Wazifa este ca un duş ce curăţă impurităţile inimii (gânduri urâte, etc.) De altfel, te simţi întotdeauna bine după o wazifa.”

„Faceţi cât mai mult dhikr taqwia pentru a dobândi o mare putere, în scopul de a le comunica şi altora.”

„Latif-ul este o terapie pentru trup şi inimă. Atenţie, însă, trebuie practicat cu regularitate. Faqirul care practică latif-ul cu intermitenţă nu va beneficia de virtuţile sale terapeutice.”

„Shaykh-ul poate să transmită lumina tot timpul, dar mai trebuie şi ca discipolul să aibă tot ce-i trebuie ca să o primească. Este ca în cazul unui generator de electricitate: pentru a primi încărcătura electrică, trebuie pusă la punct o întreagă instalaţie adecvată scopului şi, în plus, mai trebuie plătite şi taxele. Numai în felul acesta se poate beneficia de electricitate sau de lumină. Taxele sunt, în schimb, sarcinile ce-i revin discipolului vizavi de Cale: dăruire de sine, dhikr, aplicarea directivelor (imtithal). Dacă nu sunt achitate taxele acestea, se poate ca electricitatea să ne fie retrasă, chiar şi după ce am început să beneficiem de aceasta. Celui care s-a obişnuit cu lumina îi este extrem de dificil să se lipsească de ea. Când Profetul (slaws) a avut o perioadă de întrerupere a revelaţiei, i-a fost foarte greu: se gândise să se urce pe crestele munţilor şi să se arunce în gol. Toate acestea pentru că nu era în stare, fără să fie cuprins de o profundă descurajare, să se despartă de gustul intens pe care-l conţinea revelaţia. Pentru Profet (slaws), întreruperea revelaţiei nu constituia o pedeapsă: rolul ei era acela de a-l pregăti să primească încă mult mai mult. Era o educaţie divină.”