Shath: Paradox, Perplexitate, Cunoastere

“Secretul cunoasterii e perplexitatea” (“Haqiqat al ma’rifa hayra”)
Dhu l’Nun Misri

Shaikh Abu l’Hasan Kharaqani

Abu l’Hasan Kharaqani (960-1033) a fost unul dintre primii mari sufi de origine iraniana de la care dispunem de o opera scrisa. Scrisa nu de el insusi (caci era analfabet), ci prin note biografice, marturii si citate ale celor apropiati, cum este de pilda nota lui Farīd ud-Dīn Aṭṭār la celebrul “Memorial al Sfintilor” (Tadhkirat al-awliya).

“Glorie mie, cat de mare imi este maiestatea!”
Abū Yazīd Bastami

Contemporan cu Avicenna si celebrul Qushayri, Kharaqani nu a avut (dupa propria marturie) nici maestri nici discipoli. A fost legat prin prietenie si recunoastere reciproca cu Khwaja Abdullah Ansari si Abū-Sa’īd Abul-Khayr. Pe langa aceste legaturi din lumea de aici, Kharaqani a fost conectat printr-o “via pneumatica” (o legatura subtila) cu marele Abū Yazīd Bastami, o relatie ce nu a cunoscut bariera spatiala (intre Bistam si Kharaqan nefiind decat aprox. 20km), ci doar temporala (acesta din urma trecand dincolo in 874). Ei insa se cunosc si se recunosc in lumea spiritului.

“Frecventand magarii, l-am intalnit pe Dumnezeu” (Kharaqani)

Discursul sau era unul extrem de direct, uneori socant. Stilul sau a fost denuntat ca impudic si scandalos. Insa Abu l’Hasan Kharaqani nu avea exaltarea celui “dominat” extatic de Adevar, ci elocventa controlata a celui care, odata cunoscuta acea Realitate, a revenit la sine insusi.

“Oamenii postesc si se roaga noaptea in speranta atingerii Scopului, dar Scopul sunt eu.”
(Kharaqani)

Termenul de shath (شطح‎ šaṭḥ, plural šaṭaḥāt sau šaṭḥiyyāt), in araba, se refera la aceasta “iesire din matca” a discursului si apartine lexiconului sufit al Iranului de mijloc de secol XI. Attar ii da numele de gustakhi, de origine persana. Adica indrazneala, lipsa de masura, delir… Insa o indrazneala lipsita de ostentatie si bravada.

Henri Corbin traduce shath prin “paradox”, si prin el acest sens a primit in general prioritate. Insa cuvantul arab cuprinde clar si sensul de debordare, de preaplin.

Intr-un context de soc (care, evident, nu poate sa fie functional decat intr-o stare de pasivitate-receptivitate fara valente critice), shath genereaza o stare de hayra: o perplexitate ce permite trecerea din registru verbal intr-unul non-verbal, adica in limbajul prin care se exprima, prin excelenta, non-dualitatea.

Shath este matricea indicibilului. Delimiteaza – fara a limita – campul atopic si atemporal al contemplatiei. Starea cuprinzatoare de hayra – produsa de shath – se intretine prin ea insasi si deschide portile revelatiei personale. Este o certitudine evolutiva, o cunoastere ce nu-si mai poate contine obiectul. Este insusi elanul cunoasterii.

“Este necesara o surpriza asemanatoare celei a unei pasari ce si-a parasit cuibul pentru a-si cauta hrana si care, fara sa gaseasca de mancare, nu mai stie sa se intoarca in cuib, caci si-a pierdut toate reperele”
(Kharaqani)

Shath are ca obiectiv principal a deconditiona, a descarca, a dezancora gandirea pentru a provoca o ruptura radicala in sistemul cognitiv al celui care o aude. Interzicand orice reprezentare temporala, in trecut sau viitor, obliga la o prezenta in sine insusi ce bareaza drumul oricarei distantieri care ar permite referente personale. Opereaza astfel un schimb de locuri intre spatiul trairii personale si cel incalificabil, divin. Astfel, shath autorizeaza accesul la intinderea nelimitata a Cunoasterii.

Subiectul devine astfel un receptacul de Prezenta. Acolo nu exista eu, sau altul, exista doar EU-l divin. Astfel privit, “gandesc deci exist” a lui Descartes nu mai inseamna nimic, din momentul in care uit ce sunt – caci eul egoist nu mai exista si existenta insasi are de acum prioritate fata de gandul existentei. “A fi” nu se mai defineste ca un gand despre fiinta, ci prin “a fi in Fiinta”. Astfel, shath face sa reiasa la suprafata din constiinta insusi substratul sufletului: secretul (sirr), supraconstienta, oglinda a lui Dumnezeu, locul unde El se epifanizeaza asa cum Este.

Shath se prezinta ca un apel la schimbare. Eul nefiind decat un agregat de lucruri invatate, Shath ii rupe firul logic si il face sa treaca fara tranzitie pe un plan superior. Penetreaza plafonul reprezentarilor. Sustrage de la realitate, si cheama la o noua analiza de sine. Reusind sa induca o stare de ascultare complet treaza, subiectul redevine materie primordiala in asteptarea Suflului datator de viata.

Shath nu are semnificatie decat pentru cel ce pronunta, in sensul in care formularea unui enunt fara nicio referinta are ca scop crearea unei “empatii initiatice”, un transfer in care receptorul ia locul vorbitorului. In discursurile sale, Kharaqani vorbeste fara infatuare, in numele misericordiei. Ne face sa intelegem ca shath nu este doar antiteza discursului institutionalizat, dar si un discurs enigmatic, dupa imaginea Obiectului numit: imposibil de numit, imposibil de reprezentat. Ascultarea sa obliga la tacere caci, atata vreme cat obiectul nu este cunoscut nu poate fi numit, iar atunci cand ajunge cunoscut devine si inexprimabil.

Izvoarele shath-ului vor seca rapid in istoria sufismului. Fara indoiala pentru ca, de-a lungul timpului, el si-a pierdut din prospetime si imaculare si a devenit un sufism savant. Prin concizia ce il caracterizeaza, shath se graveaza in mod spontan in memorie. Tinta fiind atinsa, o data pentru totdeauna, intelegem usor ca nu a fost nevoie ca aceste formule sa se repete la nesfarsit.

“Daca as intra in Nishapur calare pe un magar si as pronunta un singur cuvant, niciun savant nu ar mai gasi absolut nimic de spus pana la sfarsitul vremurilor”
(Kharaqani)

(tradus si adaptat din: “Kharaqani: Paroles d’un Soufi”: capitol: Les paroles de Kharaqani: un discours direct)

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: